”Bogăția este lumina mediocrității”
Abel Bonnard (Poitiers 1883 – Madrid 1968) Academia Franceză, 1932.
Sumar: Dorința umană mișcă lucrurile ce stau în puterea omului și caută chiar a mișca la un moment dat ceea ce nu stă acum în puterea lui, ea aparent vrea stăpânirea obiectului admirației. Apoi această accesiune a naturalului are loc printr-o acțiune care se încadrează în genul, vreau să am și voi să-mi dați. La urmă căutăm o rânduială a rațiunii, dincolo de atracția observabilă a ființelor față de obiectele care strălucesc, sau mai degrabă le strălucesc,
Obiectul admirației
Accesiunea naturalului
Rânduiala rațiunii
Obiectul admirației
Dorința umană mișcă lucrurile ce stau în puterea omului și caută chiar a mișca la un moment dat ceea ce nu stă acum în puterea lui, ea aparent vrea stăpânirea obiectului admirației. Deși formele sale pot varia, majoritatea gânditorilor au căutat să identifice o aspirație supremă, un scop ultim spre care tinde ființa umană. Această căutare a sensului și a împlinirii este universală, transculturală și a generat diverse interpretări. În esență, omul urmărește cel mai mult fericirea, bunăstarea sau o formă de înflorire umană (eudaimonia). Această aspirație supremă este adesea văzută ca punctul culminant al tuturor celorlalte dorințe, fie ele materiale, sociale, intelectuale sau spirituale. Admirația este o emoție care ne conectează cu idealurile și cu ceea ce considerăm valoros. Ea nu este doar o reacție pasivă, ci o forță activă care alimentează dorințele noastre de creștere, de conexiune și de împlinire, modelând aspirațiile noastre și direcția în care ne dezvoltăm ca indivizi.
Confucius, un gânditor chinez fundamental, s-a concentrat pe etică, morală și armonia socială. Deși nu a vorbit direct despre „dorință” în sensul occidental al termenului, el a subliniat importanța cultivării virtuții umane, în special a Ren (umanitatea/bunăvoința), ca drum spre o viață împlinită și o societate ordonată. Aspirația supremă a omului, în viziunea sa, este de a deveni un „Junzi” (omul superior/nobil), care acționează cu dreptate și bunătate. Confucius subliniază că adevărata împlinire și sursa virtuții se găsesc în autocultivare și în conformarea cu principiile morale interioare, nu în satisfacerea dorințelor externe sau în căutarea validării din exterior. ”Omul superior caută în sine însuși; omul mic caută în alții.”, spunea acesta în Analectele.
Siddhartha Gautama, cunoscut sub numele de Buddha, fondatorul budismului, a abordat direct problema dorinței și a suferinței. El a învățat că principala cauză a suferinței umane este atașamentul (tṛṣṇā – setea, dorința, pofta) față de lucruri, persoane, idei sau chiar față de propria existență. Aspirația supremă este Nirvana, o stare de eliberare de suferință și de ciclul renașterilor, atinsă prin stingerea dorinței și a atașamentului.
Aminteam mai sus de Eudaimonia și acesta este un concept central în filosofia greacă antică, în special în etica lui Aristotel, adesea tradus simplu prin „fericire”, „bunăstare” sau, mai precis, „împlinire” sau „florire umană”. Este format din grecescul „eu” (bun, bine) și „daimon” (spirit, suflet protector), iar literal, poate însemna „a avea un spirit bun” sau „a fi bine ghidat spiritual”. În filosofia lui Aristotel (Etica nicomahică), eudaimonia este scopul final al vieții umane, adică ceea ce toți oamenii caută în mod ultim. Ea nu este o stare temporară, ci o condiție stabilă de viață bine trăită, în acord cu rațiunea și virtutea. Eudaimonia se atinge prin exersarea virtuților precum curajul, dreptatea, cumpătarea sau înțelepciunea de-a lungul unei vieți întregi. O activitate a sufletului în acord cu rațiunea, nu doar plăcere sau avere.
Fericirea modernă în sensul său comun actual, influențat de psihologie sau cultură populară, este o stare emoțională de bine, satisfacție, bucurie, lipsă de stres sau disconfort. ”Fără durere, e plăcere!” spune o reclamă radiofonică la anumite medicamente. Fericirea s-ar obține prin succes personal, relații împlinite, confort, plăceri, autorealizare și de ce nu, mai ales sănătate mintală, condiție a celorlalte. Ca durată de obicei este fluctuantă și deci ar necesita o permanentă atenție. Ea mai este și subiectivă, deoarece se bazează pe cum se simte persoana, nu pe criterii etice sau raționale. Așadar ai putea fi fericit și cu mai puține lucruri în proprietate, că doar fericirea e subiectivă și atunci iar ar trebui să ne întoarcem la teoriile lui Aristotel și să căutăm a trăi o viață în acord cu rațiunea și virtutea. Să uităm de suferința fizică fără abuzul de substanțe, să căutăm acea stare de Nirvana, o eliberare de suferință prin stingerea dorinței și a atașamentului. Caut atunci a subsuma obiectul admirației, unei mai mari organizări a lucrurilor, unei universale aranjări a lucrurilor ca semn acordat acestora.
Pentru Ferdinand de Saussure, (Curs de Lingvistică Generală. Traducere de Irina Izverna. Iași: Editura Polirom, 1998) semnul lingvistic nu este o legătură între un lucru și un nume, ci o unitate psihică cu două fețe, indisolubil legate, la fel ca cele două fețe ale unei foi de hârtie, astfel încât nu poți tăia o față fără a tăia și pe cealaltă. Aceste două fețe sunt semnificantul (signifiant) care reprezintă imaginea acustică sau forma sonoră a semnului, un aspectul material, perceptibil al semnului, cu specificația că lingvistul elvețian sublinia că acesta nu este sunetul fizic în sine, ci amprenta psihică a acestui sunet în mintea noastră, de exemplu secvența de sunete /a.r.b.o.r.e/ (sau literele „a-r-b-o-r-e”). Cealaltă față este semnificatul (signifié), adică conceptul sau ideea asociată cu imaginea acustică, latura mentală, abstractă a semnului. Semnificatul nu este obiectul real din lume, ci reprezentarea mentală, noțiunea pe care o avem despre acel obiect, de exemplu conceptul de „plantă perenă cu tulpină lemnoasă, ramuri și frunze”.
Saussure a stabilit două principii fundamentale ale semnului lingvistic. Prima ar fi arbitrarul semnului, potrivit căruia legătura dintre semnificant și semnificat este, în majoritatea cazurilor, arbitrară. În exemplu de mai sus, nu există niciun motiv „natural” pentru care conceptul de „plantă lemnoasă” este reprezentat de sunetele /a.r.b.o.r.e/ în română, de /tʁe/ în franceză (arbre) sau de /tɹiː/ în engleză (tree). Această legătură este rezultatul unei convenții sociale, acceptate de membrii unei comunități lingvistice. Al doilea principiu ar fi acela al caracterul liniar al semnificantului. Semnificantul, fiind de natură auditivă, se desfășoară în timp și are un caracter liniar. Sunetele se succed într-o anumită ordine și nu pot fi pronunțate simultan.
Saussure a arătat că semnificația unui semn nu derivă din relația sa cu un obiect din realitate, ci din relațiile sale cu alte semne din cadrul sistemului lingvistic. Un cuvânt capătă sens prin diferențele sale față de alte cuvinte. De exemplu, „cald” are sens prin opoziție cu „rece”, „fierbinte”, „călduț” etc, de altfel fiecare cuvânt are sens conform dicționarelor numai prin intermediul altor cuvinte. Saussure a distins între langue, adică limba ca sistem abstract de reguli și semne, împărtășit de o comunitate și parole, respectiv utilizarea individuală, concretă a limbii. Lingvistica, în viziunea sa, ar trebui să se concentreze pe studiul langue. El a mai propus studierea limbii într-un moment dat în timp (sincronie) ca un sistem funcțional, separată de studiul evoluției limbii de-a lungul timpului (diacronie).
În zilele noastre, pentru Barthes, Roland. Mitologii. Traducere de Nicolae Bârna. București: Editura Humanitas, 1997, mitul este o vorbire. Mitul este un sistem de comunicare, este un mesaj și nu este determinat de obiectul mesajului său, ci de felul în care îl proferează.
Tratatul de semiotică generală în traducerea lui Dana Ligia Ilin, Iași, Editura Polirom, 1997, a lui Umberto Eco, ne indică că semiotica se ocupă de tot ceea ce poate fi luat drept semn. Un semn este tot ceea ce poate fi luat ca substituind în mod semnificativ altceva. Acest altceva nu trebuie neapărat să existe sau să se afle undeva în momentul în care un semn îl substituie. Astfel, semiotica este, în principiu, disciplina care studiază tot ceea ce poate fi folosit pentru a minți. Dacă ceva nu poate fi folosit pentru a minți, atunci nu poate fi folosit nici pentru a spune adevărul; de fapt, nu poate fi folosit deloc pentru a spune nimic altceva.
Cultura în general, este văzută ca o inteligență non-ereditară, un mecanism de stocare și transmitere a informațiilor (Lotman, Iuri M. Universul minții: O abordare semiotică a culturii. Traducere de Lidia Vianu. Iași Editura Polirom, 2003.
Nu stabilim semn lucrurilor, așa cum completăm un careu de cuvinte încrucișate, pentru a le semnifica în vederea unei clasificări școlare utilitare, ci o facem pentru a ne îmbogăți fundamental, într-un tot funcțional, iar observarea acestui tot ne poate crea ceea ce numim fericirea. Suntem un fel de spectatori în propria noastră lume, dar nu unii din cei simplii, ci dintre cei care au participat intens la pregătirea spectacolului. Au scris scenariul și creat decorurile, pregătit costumele și plătit actorii, iar la urmă au făcut reclamă spectacolului, tipărit, vândut și cumpărat toate biletele.
Naturalul este tot ceea ce îmi este exterior și nu a primit o semnificație supranaturală. Naturalul aflat în proprietate poate fi cel mai bine studiat și fără ingerințe străine. Lucrurile din proprietatea mea îmi aparțin căci le pot atribui semnificații după cum voiesc, iar această semnificație îmi aparține și nu o transfer lucrului. Artistul oarecum o face atunci când modifică forma lucrurilor după imaginea mentală care o are în momentul creației. Dacă locul șederii mele este lumea supranaturală a semnificațiilor, această alteritate personalizată a lumii naturale este adevăratul obiect al proprietății mele, atâta vreme cât nu o fac artistic, sau funcțional, nu importă acțiunea mea asupra naturalului. Dacă convin că ceea ce caut eu este fericirea permanentă și aici observ că este mai bun vechiul concept a lui Aristotel de Eudaimonia, atunci voi limita la strictul necesar patrimonialitatea ființei mele. În dau dreptate pe aici lui Buddha, care ne-a învățat că principala cauză a suferinței umane este atașamentul.
Procesul de a te agăța de ceea ce ai obținut sau ai experimentat, de a te identifica cu el și de a-i atribui o realitate permanentă și satisfăcătoare, este o formă de prindere mentală ne învață Buddha. Prin cultivarea înțelepciunii, a moralității și a meditației, învățăm să observăm natura impermanentă, nesatisfăcătoare și non-sine a tuturor fenomenelor, slăbind treptat aderența la ele și, în cele din urmă, atingând eliberarea completă de suferință (Nirvana). Teoria atașamentului la Buddha nu este o condamnare a iubirii sau a relațiilor, ci o analiză a modului în care aderența și identificarea cu fenomenele condiționate duc la suferință. Prin înțelegerea și eliberarea de cele patru tipuri de atașament, individul poate transcende ciclul samsara și poate atinge o stare de pace și libertate durabilă.
Accesiunea naturalului
Accesiunea naturalului are loc printr-o acțiune care se încadrează în genul, vreau să am și voi să-mi dați. Atunci ne întrebăm ce este proprietatea, acest drept al meu opozabil tuturor. De ce dorim o cât mai extinsă prezență ca proprietari în naturalul din jurul fiecăruia din noi, natural ce poate fi și dorința altora. Dorim mai cu seamă în naturalul tranzacționabil, adică recunoscut de ceilalți ca valoare. Dorești în special ceva anume, ceva ce ar avea nevoie și altul. Obiectul dorinței este în principal, să-l numim așa, material, ceva ce ar permite perpetuarea corpului, la infinit de se poate. Produsul cel mai costisitor. Aurul prelucrat va permite proprietarului să dăinuie întrucâtva la nesfârșit, dar permite asta și meșterului care a făurit podoaba auriferă. Metalul se păstrează în bune condiții perioade însemnate de timp și își păstrează valoarea, ceea ce echivalează cu păstrarea valorii proprietarului inițial. Păstrarea a cel puțin valorii avute inițial și sporite mai apoi prin prelucrare.
Corpul tehnologizat e mai puternic, o mână robotică poate fi în așa fel construită, încât să reglementeze pe cei din jur. Un stomac mai mare va permite trecerea prin papilele gustative într-o perioadă scurtă de timp, a unei cantități mai însemnate de produse alimentare. Un ficat îmbunătățit, va permite consumarea unor lucruri inimaginabile în prezent, dar care trebuie să prezinte un potențiator de gust și aromă. Pentru toate astea, cel mai ieftin și la îndemână substituit este și probabil va rămâne din rațiuni economice, drogul. Acesta se poate substitui oricărei alte plăceri și deci oricărui alt lucru
A dori opera de artă, este echivalent cu a dori în a avea la îndemână sau un plan de acțiune, sau o putere în a păstra ceea ce este, și a păstra astea în puterea ta. Această păstrare este subtilă și ține de intelect. Dar și la lucrurile aflate în proprietate, asemenea. Păstrăm în fapt imaginea internă a acestora și puterea ce o putem exercita asupra lor. Nu putem avea fizic un automobil, spre exemplu, oricât de estetic ar fi și oricât de puternic. Excepția nu ar fi decât în cazul unui nefericit accident de circulație în care părți din mașină își lasă amprenta fizică în corpul tău. La fel nu puteam avea fizic un teren decât dacă am fi încă în viață dar îngropați în el. Și la fel, aproape cu toate celelalte obiecte posibile ale dreptului de proprietate cu excepția remarcabilă a operei de artă, căci aceasta te pătrunde și memorezi fosta sa prezență.
Colecționarul este adevăratul stăpân al operei, prin posibilitatea permanentă și directă de a vedea lucrarea. Spectatorul din muzeu are interpus între el și operă un program orar, un cost și o distanță. El trebuie să se bazeze mai cu seamă pe memorie, memorie care se poate dilata și apoi pierde. Colecționarul este mai prezent în viața operei decât spectatorul, chiar dacă nu o înțelege și numai prin aceea că numele său poate apărea cu anumite ocazii lângă numele lucrării. Dar opera de artă nu are numai acest plan de acțiune.
Ludwig Wittgenstein, în opera sa de tinerețe, „Tractatus Logico-Philosophicus”, publicată pentru prima dată în 1921 (cu o prefață de Bertrand Russell), explorează limitele limbajului, logicii și ale ceea ce poate fi spus sau gândit. În secțiunile finale ale cărții, el atinge subiecte de natură etică și mistică, inclusiv conceptul de nemurire. În propoziția 6.4311 el ne spune că ”Moartea nu este un eveniment al vieții. Moartea nu se trăiește. Dacă prin eternitate înțelegem nu o durată temporală infinită, ci atemporalitate, atunci viața eternă aparține celor care trăiesc în prezent. Viața noastră este la fel de fără sfârșit, precum câmpul nostru vizual este fără limite.”. În 6.4311, Wittgenstein face o distincție crucială între „durată temporală infinită” și „atemporalitate”. Pentru Wittgenstein, nemurirea nu este o chestiune de supraviețuire post-mortem într-un timp infinit, ci o calitate a existenței prezentului. Adevărata „viață eternă” nu este o promisiune pentru viitor, ci o realitate accesibilă aici și acum, prin trăirea conștientă și deplină a momentului prezent, dincolo de constrângerile temporalității. Această perspectivă reflectă o abordare mistică și etică, unde ceea ce este cel mai important nu poate fi spus, ci doar arătat sau trăit.
Un timp îndelungat nu este cel de dorit în primul rând. Poate atunci când strângem cereale, sau așezăm diverse pietricele scumpe prin bănci, când avem nevoie de mai multe momente reușite de vânătoare. Timpul poate fi necesar și important ca perioadă de acumulare de cunoștințe. Aici, mult în timp puțin, este o situație mai rară. Trebuie însă să fii pregătit de orice și fără să ai timp de pregătire la dispoziție. Calitatea petrecerii timpului mai degrabă este importantă. Prezența atemporară în cealaltă dimensiune a timpului, una încă greu adusă în discuție, este cea care contează cu adevărat. Timpul divinității, continuumul. Cel care se desfășoară, înainte de prezent și care încă nu este trecut.
Opera de artă poate și adesea îndeamnă la planuri de acțiune spirituale, mai mult sau mai puțin legate de ceea ce numim dragoste. Îndrăgostitul rămâne o perioadă remarcabilă de timp în prezența lucrului sau ființei iubite, căci nu-i așa dragostea în fapt o măsurăm după mărimea timpului petrecut în preajma iubitului. Ce se întâmplă în această apropiere, care este marele mister ce are loc în apropiere. Lucrul iubit nu este reflexiv față de iubitor. Ființa iubită îți dă înapoi, căci te reflectă în ea.
Dragostea este o specie a egoismului, prin aceea că, îndrăgostitul se contopește cu persoana iubită pentru a se continua, pentru a fi un cât mai același el în alt trup, așa cum observăm mai pe larg în capitolul VII. Părintele se așează oarecum în copilul său care îl va purta toată viața sa și îl va transmite în parte, ca bunic, către nepoții săi.
Nu lucrurile materiale în care suntem păstrați ca și chip, cum ar fi o statuie ecvestră, ne oferă continuitatea, ci cele intelectuale, fiindcă din aceste lucruri suntem făcuți. Cele intelectuale au o păstrare mai calitativă, mai apropiată de ceea ce suntem cu adevărat. Dorim să ne continuăm prin cele și cei din jurul nostru, prin cele față de care avem puterea să rămânem în ele sau cei care ne preiau căci, în opinia lor, trebuie să fim păstrați. Suntem ființa spirituală furișată pe dinăuntru, ce poate fi păstrată, dar nu prin puterea noastră, ci printr-un intermediar. Atunci artistul continuă prin opera sa, părintele prin copil, dar mai ales dascălul prin elevul său căci aici este cea mai elevat mod de a rămâne.
Acum, schimbând ușor perspective, voi aminti pe scurt de un ideal, acum de neatins, de un minunat proiect legislativ, un pachet de acte normative care ar reglementa ceea ce eu numesc ”Legea afișajului”. Principiul de bază ar fi aici acela că într-o comunitate orice locuitor poate afișa dovada posesiunilor sale, sau orice altceva dorește, limitat, raportat la contribuția pe care el a adus-o pentru comunitate. Să spunem că un profesor de liceu poate afișa mai mult decât unul de școală primară, sau decât un zugrav necalificat. Un actor care a jucat rolul unui om înstărit, nu poate afișa nici el mai mult decât contribuția sa, chiar dacă s-a obișnuit cu un automobilul de lux. Grila de încadrare a contribuției va fi stabilită în comunitatea în care va avea ,lor afișajul. Societatea care va accepta un astfel de criteriu ar putea deveni total schimbată. Persoanele responsabile și care depun un anumit efort pentru a face bine ceea ce trebuie să facă, sau au ajuns într-o anumită conjunctură să facă, vor fi cei ridicați, iar cei care o iau pe scurtătură vor fi așezați deoparte.
Perspectiva lui Ludwig Wittgenstein, așa cum este exprimată în Tractatus Logico-Philosophicus, unde nemurirea este considerată o „calitate a existenței prezentului” și „viața eternă aparține celor care trăiesc în prezent”, sugerează o înțelegere profundă a timpului nu doar ca o succesiune de momente, ci ca o dimensiune calitativă. Această viziune ne invită să reflectăm critic asupra modului în care ne petrecem timpul, în special asupra tendinței de a căuta doar plăcerea agreabilă, fără o îmbogățire spirituală sau o contribuție semnificativă la propria dezvoltare sau la cea a lumii. Petrecerea timpului într-un mod pur agreabil, fără a urmări o îmbogățire spirituală, riscă să ne mențină într-o stare de plăcere tranzitorie, dar să ne priveze de o fericire mai profundă și mai durabilă. Filosoful grec Aristotel, în Etica Nicomahică, sublinia că fericirea autentică (eudaimonia) nu constă în plăceri trecătoare, ci în trăirea unei vieți virtuoase și contemplative, care implică activități ce cultivă mintea și sufletul (Aristotel, Etica Nicomahică, Cartea X).
Acum pare că trăim pentru spectacol și cam atât. Politica este și ea o chestiune de entertainment, fără nici un efect real pentru spectatori în nici un sens. Nici de la politicieni la cetățeni și și nici invers nu este comunicată vreo informație relevantă,. Totul este pus de pus în scenă și apoi, pregătit un nou sezon.
Rânduiala rațiunii
Pare să existe o atracție observabilă a ființelor față de obiectele care strălucesc, sau mai degrabă le strălucesc, căci unele din aceste obiecte sunt bune pentru anumite viețuitoare, altele nu. În mediile naturale, strălucirea poate indica prezența apei, care este esențială pentru supraviețuire. De asemenea, poate fi asociată cu fertilitatea sau vitalitatea. Obiectele care strălucesc, cum ar fi metalele prețioase sau pietrele prețioase, pot fi asociate cu bogăția și statutul. Atracția față de ele ar putea fi o adaptare evolutivă către identificarea și acumularea de resurse valoroase.
Strălucirea este o proprietate vizuală puternică, care atrage atenția și stimulează sistemul vizual. Lumina reflectată poate crea un contrast puternic și o textură vizuală interesantă, care activează centrele de recompensă din creier. Obiectele strălucitoare pot ieși în evidență în mediul înconjurător, generând un sentiment de noutate, stârnind curiozitatea. Obiectele strălucitoare pot fi asociate cu curățenia, igiena și o stare bună de întreținere, sugerând prosperitate și ordine.
Atracția față de obiectele care strălucesc indică o dorință de puterea asupra strălucitorului, o combinație de predispoziții biologice, procese neurologice și semnificații culturale, care pot varia de la o simplă stimulare vizuală la o căutare simbolică a valorii sau a statutului. Nimic interesant pe aici, dar dacă ceva strălucește, iese în evidență între altele și atunci dacă posezi oarecm și ești în preajma celui care strălucește, atragi atenția asupra ta. Cei de teapa ta, care se aproprie de compusul, tu – obiect strălucitor, nu pot dobândi numai simplu obiect ieșit în evidență, ci mai mult decât atât, și ceea ce este lângă el. Adică se vor confrunta cu tine și de vor avea și pe tine sau tu pe ei. Ceea ce poate ieși în evidență, are potențial de a forma o comunitate, mai mult sau mai puțin funcțională, dar o comunitate. Iar într-o comunitate de aproximativ aceeași, au loc schimburi intelectuale și nimeni nu va mai fi ce a fost înainte. Absolut nimeni la fel, după întâlnirea cu strălucitorul.
Ne orientăm spre obiecte spectaculare lângă care ne dorim petrecerea timpului și vrem aceste obiecte în proprietatea noastră, numai în proprietatea noastră, pentru a le folosi noi după cum vrem. Numai noi să fim cei care ne bucurăm cel mai tare de acestea. Să ne bucurăm de ele până moartea ne despărți, sau mă rog, ieșirea din garanție după caz.
În acest fel, pare să ne facem ordine în capete, alergând după cioburi de sticlă ce strălucesc la soare, sau alte chestiuni asemenea. Aici căutăm să vedem de fapt cu putem asimila un model cultural, atât acțiunile a ceea ce facem, cât și non-acțiunile a ceea ce alegem să nu facem sunt esențiale. Procesul de asimilare culturală implică internalizarea normelor, valorilor, credințelor și comportamentelor specifice unei comunități. Aceste „semne funcționale” pe care le dăm lucrurilor exterioare, așa cum am menționat anterior, sunt adesea învățate și consolidate prin aceste acțiuni și abțineri. Alegerea unui anumit tip de comportament, ca model cultural, este ceea ce trebuie să faci, nu ceea ce alegi să faci. Alegerea greșită de exclude din comunitate, sau te face inapt la a obține cele mai bune rezultate le-ar putea obține un individ integrat.
Dacă ar fi așa, atunci trebuie să căutăm modelul a ceva anume, după care ne orientăm și să observăm cum acesta este conectat cu altele, iar undeva în acest lanț al conexiunilor este necesară prezența noastră, ca acțiune ori inacțiune. Trebuie să căutăm acel ceva la care trebuie să adăugăm Îl percepem funcțional între celelalte, dar această funcțiunea nu e limpede ce este. I-o putem acorda chiar noi, după priceperea noastră. Dacă așezăm ceva între altele și respectăm o ordine preexistentă, atunci acel ceva, ca loc de așezare, este mai important decât așezatul. Dacă e mai important ceea ce așezăm, atunci avem o nouă ordine universală, ne putem afla într-o altă lume după apariția acelui ceva strălucitor.
Căutăm lucruri după complexitatea și calitățile lor, nu neapărat așa cum glumeam mai sus, strălucitoare. Căutăm a ne apropia lucruri atât de complexe încât să ne reprezinte modelul de complexitate, sau atât de simple încât să ne reprezinte modelul de simplitate. Căutăm un model, dar model la ce? Model la un plan nou de ființare, la ceva ce reprezintă un model și vrem a deveni chiar noi înșine conform?
Atunci nu ar fi mai bine să căutăm un manual de bune practici, sau altele asemenea? Bine, haideți să căutăm măcar 2 modele complexe, din cele ce le putem întâlni, să le analizăm separat și apoi să le comparăm în ceea ce privește utilitatea lor în ceea ce ne privește. Urmează să comparăm numărul de piese care folosesc fiecărui model pentru mișcare, pentru procesarea informațiilor, cantitatea de combustibil utilizată pentru a obține un scop determinat de fiecare și evident, cât de util ar fi fiecare din ele pentru om. Urmează să facem comparația între două modele, unul reprezentat de gândacul de bucătărie, specie ingrată de altfel și un minunat automobil sport, de exemplu cel mai renumit și adesea considerat cel mai iconic model de Ferrari este Ferrari 250 GTO. Știu că la o primă vedere comparația pare imposibilă, dar o vom încerca.
Comparația între Gândacul de bucătărie (Blatta orientalis) vs. superbul automobil Ferrari 250 GTO, este evident una neconvențională, dar o încercăm și vedem ce iese. Această comparație inedită ne permite să analizăm două „mașinării” extrem de diferite, una biologică și una mecanică, prin prisma unor metrici comune, dar adaptate contextului fiecăreia.
Să începem cu ”numărul de piese necesar pentru mișcare celor 2 ”mașini”.
Gândacul negru de bucătărie are ca piese externe/vizibile 6 picioare fiecare cu segmente și articulații complexe, 2 antene pentru orientare și detectarea obstacolelor, esențiale pentru mișcare, 2 cerci pentru detectarea mișcării aerului și a vibrațiilor, declanșând reacții de fugă. Deși Blatta orientalis nu zboară eficient, are aripi vestigiale care fac parte din structura sa de locomoție. Printre piesele interne are un sistem muscular complex cu mii de fibre musculare minuscule, un sistem nervos cu ganglioni care coordonează mișcarea picioarelor și un exoschelet o structură de suport și punct de inserție pentru mușchi. Avem mii de componente biologice interconectate la nivel microscopic celule, țesuturi, nervi, mușchi, segmente de exoschelet, dar ca piese distincte, macroscopice pentru locomoție, vorbim de un număr de zeci de componente distincte cum ar fi picioarele, segmente, antene, cerci, aripi etc..
Ferrari 250 GTO, ara ca piese externe/vizibile: 4 roți, 4 anvelope, 4 etriere de frână, cu componente de suspensie amortizoare, arcuri, brațe. Printre piesele interne avem motorul V12 cu pistoane, biele, arbore cotit, supape, came, bloc motor, chiulase, mii de componente, transmisia cu angrenaje, arbori, sincronizatoare – sute de componente, sistemul de direcție format din volan, coloană, casetă de direcție, bielete, sistemul de frânare cu discuri, plăcuțe, cilindri.
Într-o estimare superficială avem undeva la zeci de mii de piese mecanice distincte, șuruburi, piulițe, garnituri, arcuri, angrenaje, rulmenți, fire, senzori, etc. care lucrează în sincron pentru a asigura mișcarea.
În ceea ce privește procesarea Informațiilor, gândacul negru de bucătărieare un sistem nervos descentralizat, cu un „creier” (ganglion supraesofagian) și ganglioni distribuiți în corp. Datele sunt preluate de numeroase piese pentru procesare. Antenele conțin receptori chimici și tactili extrem de sensibili, esențiali pentru detectarea hranei, a pericolelor și a partenerilor. Ochii compuși asigură o’viziune simplă, detectează lumina și mișcarea. Cercii detectează curenții de aer și vibrațiile, alertând gândacul la pericol. Ganglionii nervoși procesează informațiile senzoriale și coordonează răspunsurile motorii. Sistemul nervos procesează rapid stimulii primari care indică un pericol, hrană, întuneric, dă reacții de fugă extrem de rapide. Capacitate de învățare este însă limitată (ex: evitare de capcane).
Ferrari 250 GTO, nu are un „creier” în sens biologic, ci un sistem de control electronic și mecanic. Printre piesele pentru procesare avem senzorii de oxigen, temperatură la motor, ulei, apă, presiune la ulei și combustibil, la poziția de pedală accelerație și volan, viteză roți, turație motor. Mașina are instrumente de bord diverse cum ar fi indicatoare de viteză, turometru, presiune ulei, temperatură apă, etc. care oferă informații relevante șoferului. Sistemul permite optimizarea performanței motorului, monitorizarea parametrilor de funcționare, furnizarea de date șoferului, dar fără o capacitate de învățare sau adaptare autonomă.
Gândacul negru de bucătărie consumă ca și combustibil, materie organică Ei sunt omnivori și extrem de eficienți în conversia energiei Un gândac poate supraviețui zile sau chiar săptămâni fără hrană, consumând energie stocată. Pentru o zi de activitate normală, necesarul este de ordinul miligramelor de hrană. Eficiența energetică este extraordinară, iar eficiența metabolică a insectelor este uluitoare, permițându-le să susțină activități complexe cu un consum minim de resurse.
Ferrari 250 GTO funcționează cu benzină de înaltă octanitate. Având un motor V12 de 3.0 litri, consumul este considerabil. Un 250 GTO poate consuma aproximativ 20-30 de litri la 100 km în condiții de condus normal, și mult mai mult în regim de performanță.
Gândacul negru de bucătărie la o primă vedere nu are o utilitate directă pentru om, sau are una minimă spre negativă. Ei sunt considerați simplii dăunători, purtători de boli și surse de disconfort. El este asociat cu insalubritatea și repulsia.
Ferrari 250 GTO dă prestigiu și statut social, el fiind un simbol suprem al bogăției, succesului și exclusivității. Automobilul oferă o experiență de condus excepțională, de înaltă performanță, fiind una dintre cele mai valoroase mașini de colecție din lume, valoarea sa crescând constant. Este și o capodoperă a ingineriei și a designului auto, o sursă de inspirație estetică și tehnică. Utilitate practică este însă extrem de redusă. Nu este un vehicul practic pentru transportul zilnic, ci o piesă de artă, un obiect de colecție și o mașină de performanță pentru evenimente speciale.
Aparent cele două ”mașini ” sunt extreme ale „designului”. Comparația, deși aparent absurdă, evidențiază contraste fascinante. Astfel gândacul de bucătărie este un exemplu de eficiență biologică extremă, de supraviețuire adaptativă, cu un design optimizat pentru persistență în medii diverse, cu un consum minim de resurse. Ferrari 250 GTO este un exemplu de inginerie mecanică de vârf, de performanță extremă și de artă aplicată, conceput pentru viteză, estetică și exclusivitate. Utilitatea sa pentru om este mai degrabă simbolică, emoțională și financiară, decât una de transport practic.
Deși gândacul de bucătărie este adesea privit cu repulsie, are un rol ecologic vital. Gândacii se hrănesc cu materie organică în descompunere cum ar fi frunzele moarte, lemnul putrezit, animalele moarte, sau deșeuri vegetale. Prin consumul și descompunerea acestor materiale, ei ajută la reciclarea nutrienților înapoi în sol. Microbii din intestinele lor sunt esențiali pentru a descompune celuloza și alte substanțe indigestibile pentru multe alte organisme. Prin consumul de materie organică și prin excrementele lor, gândacii eliberează azotul în sol. Azotul este un nutrient vital pentru creșterea plantelor și, implicit, pentru întregul ecosistem. Gândacii reprezintă o sursă importantă de hrană pentru o varietate de animale, inclusiv păsări, reptile (cum ar fi șopârlele), amfibieni, rozătoare și alte insecte. Ei fac parte din lanțul trofic și susțin populațiile acestor prădători. Exoscheletele și fecalele gândacilor sunt bogate în substanțe nutritive precum cheratină, azot, fosfat și potasiu. Atunci când acestea se amestecă cu solul, contribuie la îmbunătățirea fertilității acestuia, creând un mediu propice pentru creșterea plantelor.
Majoritatea speciilor de gândaci care trăiesc în păduri tropicale și alte habitate naturale sunt, foarte importanți pentru sănătatea acelor ecosisteme, în special ca descompunători și reciclatori de nutrienți. Dacă aceste specii ar dispărea brusc, ar exista cu siguranță un impact negativ asupra ciclurilor de nutrienți și a lanțurilor trofice locale.
În timp ce gândacul este un maestru al supraviețuirii cu resurse minime, Ferrari-ul este un monument al excesului. Ambele, în felul lor, sunt remarcabile, ilustrând diversitatea și complexitatea „soluțiilor” la provocările mișcării, procesării informațiilor și consumului de energie în ecosistemele lor respective.
Gândacii în general joacă roluri ecologice vitale la nivel global, în special ca descompunători și sunt considerați indispensabili pentru supraviețuirea ecosistemului global. Impactul său este numai aparent unul negativ în contextul interacțiunii cu mediul uman.
Acum dacă din punct de vedere estetic lucrurile sunt subiective, deși limpede că insecta este mai atrăgătoare și mult mai spectacualară pentru un ochi rafinat, să aprofundăm nițel analiza. Să facem comparația neconvențională între gândacul de bucătărie (Blatta orientalis) și Ferrari 250 GTO la nivel celular/componentă mecanică sau electrică, ca piese fundamentale ale ”mașinilor”. Această comparație extinsă la nivel de „piese” fundamentale, celule vs. componente mecanice, scoate în evidență diferențele abisale de scară și complexitate între un sistem biologic și unul mecanic.
Un gândac de bucătărie adult ar putea avea un număr de celule de ordinul milioanelor, posibil zeci de milioane. De exemplu, o muscă de fructe (Drosophila melanogaster), mult mai mică, are aproximativ 100.000 de celule în creierul său și un număr total de celule de ordinul a câtorva milioane. Un gândac, fiind mai mare și mai complex, ar depăși cu siguranță acest număr. Organismele multicelulare sunt formate dintr-un număr vast de celule specializate, care lucrează în coordonare pentru a susține funcțiile vitale. Un automobil modern are, în medie, în jur de 30.000 de piese, incluzând șuruburi, piulițe, garnituri etc. Chiar și fără complexitatea electronică a mașinilor moderne, un Ferrari 250 GTO, cu motorul său V12 complex, transmisia, suspensia, șasiul, caroseria și toate subansamblele, ar avea un număr total de piese de ordinul a 15.000 – 25.000 de componente individuale. Aceasta include fiecare șurub, piuliță, garnitură, segment de piston, supapă, angrenaj, fir, etc. (Collector’s Auto Supply, 2020).
Comparând la nivelul celulelor și componentelor, devine evidentă complexitatea uimitoare a sistemelor biologice. Un gândac, o ființă aparent simplă, este un sistem organic format din milioane de celule vii, fiecare o „mini-fabrică” biochimică, capabil de auto-organizare, replicare și adaptare. Ferrari-ul, pe de altă parte, este o minune a ingineriei umane, o colecție de zeci de mii de piese inerte, dar asamblate cu o precizie incredibilă pentru a atinge performanțe extraordinare. Nu are importanță dimensiunea, atâta vreme cât ceva poate fi făcut mare și să păstreze aceleași caracteristici de proporționalitate mărime – obiect transportat. Diferența și avantajul sunt atât de mari în favoarea infamului gândac, încât nici nu merită să intrăm în detalii.
Revenind, dacă ar fi să căutăm un model de studiat ca fiind oarecum de urmat pentru om, adevărată minune a ingineriei naturale, ca orice ființă de altfel, gândacul câștigă detașat prin simpla prezentarea la masa de comparație alături de automobilul de lux. Atât de slabă este complexitatea automobilului nostru că nici nu se poate compara cu complexitatea, utilitatea și estetica gândacului. Nu contează atât că unul este mare, iar altul mic, căci ce e mic poate fi construit să fie mare și viceversa. Căutăm comparația pentru a vedea ce trebuie să urmărim, ce reguli ar trebui să urmăm atunci când ne gândim la un drum ce îl avem de urmat. Nu discut aici despre drum ca atare, ci despre harta pe care pot găsi drumul. Pot să fac sau să nu fac un anumit lucru și această facere sau nefacere are nevoie de reguli, de încadrarea ei în ansamblul celorlalte făcute sa nefăcute și de o regulă care să indice acțiunea sau inacțiunea necesară. Regulile le găsim acum mai cu seamă în culegeri de reguli făcute de autorități, în regulile stabilite dea părinți și cunoscuți cu autoritate, de reguli stabilite de experiență, de legi stabilite în parlamente făcătoare de legi, sau alte organisme asemenea. Atunci merită să aruncăm o privire peste ce înseamnă regula sau legea și cum poate fi făcută aceasta. Despre procedura intimă a formării.
*
Avem convingerea că atașând corpului nostru prin diverse metode obiecte, cât mai valoroase în ochii altora, devenim ceea ce trebuie să devenim. Preluăm cumva regula de funcționare a obiectului atașat, credem că suntem obligați, sau avem mari șanse, ca prin prezența în imediat a obiectului să o facem. Credem că dacă păstrăm o anumită atitudine față de obiectul atașamentului, acesta ne sprijină în ceea ce facem, ne îmbunătățește prin simpla lui prezență dublată de observarea lui. Atitudinea față de obiectul extern, față de toate obiectele externe relevante, față de natural ca atare este modelul cultural. Este imboldul pentru a face sau a nu face ceva într-o anumită stare a fapelor, pentru ameliorarea factiatății. Atașamentul acceptăm acum că poate fi făcut mai ales prin impunea față de toți ceilalți a unui drept raportat la obiectul atașamentului, a dreptului de proprietate, sau măcar un dezmembrământ al acestuia. Să poți folosi numai tu, să poți privi numai tu. Să faci oarecum un corp comun cu obiectul dorinței, să fie o nouă lume centrată pe cele două. Centrată pe tine și pe obiectul dorinței tale. Unul îl îmbunătățește pe celălalt și locul acestei minunate activități, poate fi unul singur. Poate fi numai cel care contează, lumea înțelesurilor date de fiecare din noi naturalului, iar odată ce această lume primește și ea un înțeles, cercul ar fi închis.
Da, un hambar plin, acum 6000 de ani era un lucru miraculos, lucru are permitea supraviețuirea ta și a familiei tale. Permitea activarea în vederea adunării de noi și noi pământuri și averi. Suntem un produs al modelor culturale, numai că acestea nu sunt sezoniere ci mileniale și moda în care suntem acum a fost fondată pe vremea hambarului de mai sus și ea ar trebui schimbată, nu fiindcă ar fi căzut în desuetudine, ci fiindcă omul are nevoie de un progres în existența sa.
Ce înseamnă mai exact a avea ceva, sau a avea mai mult și mai de calitate ca alții? Încep prin a spune că poate fi un lucru bun și chiar este. Adică dacă posezi lucrurile cele mai de dorit, posezi mai mult decât altul înseamnă că ți-ai atins obiectivul pentru care ai fst educat. Nu comportă neapărat aici cum ai făcut avere, important este să o ai și să nu fii în pericol iminent de a o pierde.
Drumul pare anevoios și în loc să se construiască se sapă tranșee. gropi unde sunt ascunse averile adunate de pe munca altora. Cei mai mulți sunt ordinari și astfel de individ nu poate participa la luarea unei decizii. Mai mulți, se sprijină reciproc și se auto-apreciază. Lumina tiparului pare întunecată. O guvernare ”stabilă și echitabilă” este o sintagmă idioată formulată tocmai de cei care profită de pe urma unei guvernări, care este în fapt, ”instabilă și inechitabilă”. Din păcate cei care susține afirmația sunt cei mai influenți și influența se reduce la potențialul fiscal.
Finalul este cenzura inversă, nu a avea cât mai mult sau necesarul sau ci a înțelege ceea ce ai. Cei avuți care nu sunt suficient de independenți, adică nu au destul să stabilească prin alții regula viitoarei lor sporiri patrimoniale, se alăptează de la bugetele locale sau centrale, un soi de vaci de muls pentru mediocrii incompetenți, care trag sforile. Prin guvernare trebui să treci ea fiind un dat. ”Dați cezarului ce este al cezarului” și atunci calea este cenzura inversă. Autoritatea te cenzurează și cenzurează discursul la care poți asista. Talibanii. Lucrurile sunt așezate, asemeni într-o religie, în spatele văzutelor, numai că așezarea asta este făcută cu mâna omului nu este așadar un daat. Prostia poate fi oficializată și devine deșteptăciune cu o dovadă scriptică. Posesorul dovezii este bine remunerat.
Autocrația sau democrația, comunismul sau capitalismul, ca sisteme de guvernare afirmativ situate la poluri opuse, vizează și ele transformarea umană, asemeni unui sistem religios și nici măcar nu recurg la metode noi. Oricare ar fi persoanele desemnate a conduce sunt un soi de birocrați ascunși după diferite denumiri fistichii. Astfel, afișarea simbolului printr-un set specific de imagini sunete și mirosuri, în parte sau de obicei combinate, alăturat unui altceva, îndeamnă la un anumit tip de atitudine față de acel ceva. Stabilește un element cultural. Portretul conducătorului sau șeful de departament, ori primul individ imaginat că a făcut ceva la modul realizării ideale, stilizate și așezate în vecinătatea locului acțiunii sau inacțiunii, pregătesc ziua de lucru, planul cincinal ori altele asemenea. Finalul, este un același viitor conform și de netăgăduit în mod public, iar inconvenientele tocmai prezente, sunt rodul unui sistem aflat încă în dezvoltare, sau atingerii naturii sălbatice, ori prezenței temporare a diavolului.
Dar, aici este și un mic adevăr. Cine este mult lăudat lăudat, chiar dacă inițial nu sunt motive să i se aducă nici un fel de elogii, se poate oarecum autoregla și culegând informații ca organ de conducere, în timp, se ajunge chiar ca printre deciziile sale, să fie luate unele relativ echitabile, față de cei care îl laudă. Așezarea într-un anumit post, poate crea un soi de miracol, în sine. La fel așezarea între bunuri prețuite, diverse edificii și mecanisme, bunuri asupra cărora poate avea o putere. Ocupantul funcțiunii, sau locului de forță în peștera cu bogății, devine oarecum un altceva și își depășește condiția precedentă. Îmi este scârbă să intru mai departe în detaliile acestei minuni, sau cât de utile sunt măsurile luate de indivizii amintiți aici și, prin urmare, mă opresc aici.
Comunitatea te sfătuiește ce și cum să faci și dacă nu vrei îți rupe urechile, sau altele, ceea ce ste necesar să te conformezi regulii. Obiectul atenției tale este dirijat. Adică nu poți privi spre proprietatea sau nevasta vecinului și nici el spre ale tale. Nu poți aduna chiar tot ce prinzi în mână prin supermarketuri dacă nu ai bani să plătești sau ceva cu care să le transporți și nu te poți instala în orice casă, are ușa deschisă. Muncești să ești oarecum plătit pentru ceea ce faci, dar nu-ți băga în buzunar toți banii căci ai și impozite de plătit și copii de crescut ori trebui să cumperi ceva soției și ești restant de multă vreme. Nu sari orice gard își iese în față și nu vorbești cu oricine orice îți iese din gură. Asta este pe undeva o parte a dreptului.
Acest dreptul pare să joace un rol esențial, iar o așa numită filosofie a dreptului explorează natura, scopul și fundamentul dreptului. Ea încearcă să răspundă la întrebări esențiale despre ce este dreptul, de ce există, cum ar trebui să funcționeze și care este relația sa cu morala, justiția și societatea.
Dreptul poate fi definit, în sens larg, ca un sistem de reguli și norme de conduită socială, instituite sau recunoscute de stat, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forța de constrângere a acestuia. Scopul principal al dreptului este văzut ca fiind acela de a asigura ordinea socială, justiția, securitatea juridică și de a reglementa relațiile dintre indivizi și dintre indivizi și stat, în vederea unei conviețuiri pașnice și armonioase. El urmărește să protejeze drepturile și libertățile fundamentale, să soluționeze conflictele și să promoveze un așa numit binele comun.
Diverse curente filosofice au oferit definiții și scopuri diferite ale dreptului. Jusnaturalismul (Dreptul Natural), susține că există principii morale universale, inerente naturii umane sau divine, care stau la baza dreptului. Dreptul pozitiv (cel creat de om) trebuie să fie în concordanță cu aceste principii pentru a fi legitim. Scopul dreptului este de a reflecta și a aplica aceste principii eterne de justiție.
Pozitivismul Juridic, consideră că dreptul este un produs al voinței umane, al statului, și că validitatea sa nu depinde de conformitatea cu principii morale. Dreptul este ceea ce este legiferat. Scopul său este de a asigura ordinea și stabilitatea prin reguli clare și aplicabile.
Avem apoi un Realism Juridic, care pune accent pe modul în care dreptul funcționează în practică, influențat de deciziile judecătorilor și de contextul social. Dreptul este ceea ce judecătorii decid. Scopul este de a înțelege dreptul ca un fenomen social real.
Platon, prin operele sale precum „Republica” și „Legile”, a explorat conceptul de justiție ca virtute fundamentală a statului și a individului. El a susținut că un stat ideal este guvernat de rațiune și că legile ar trebui să reflecte o ordine morală superioară, bazată pe Ideile eterne. Justiția este armonia dintre părțile sufletului și dintre clasele sociale. Platon vede dreptatea ca pe o armonie a sufletului. Astfel pentru acesta ”[443d] că dreptatea este …nu în privința îndeplinirii propriilor treburi în exterior, ci în privința a ceea ce este în interior și, în sensul adevărat, îl privește pe sine însuși și lucrurile sale – înseamnă că un om nu trebuie să lase principiile din sufletul său să facă fiecare munca altuia și să se amestece și să se interfereze unul cu celălalt, ci că el ar trebui să dispună bine de ceea ce, în adevăratul sens al cuvântului, îi aparține de drept, și, după ce a atins mai întâi stăpânirea de sine și o ordine frumoasă în interiorul său, și după ce a armonizat aceste trei principii, notele sau intervalele a trei termeni, la propriu cel mai de jos, cel mai de sus și cel de mijloc,… ” (Platon, Republica, Cartea IV, 443d).
Aristotel își aduce o contribuție aici în „Etica Nicomahică” și „Politica”. Acesta a dezvoltat o teorie a justiției distributive și corective. El a văzut dreptul ca un instrument pentru atingerea binelui comun și a fericirii (eudaimonia) în cadrul cetății. Ne spune Aristotel că, ”dreptatea este singura dintre virtuţi ce pare a fi un bine pentru altul, manifestându-se în favoarea altuia; ea îndeplineşte ceea ce ese în favoarea altuia, fie că este vorba de un om cu autoritate publică, fie de un simplu membru al societăţii”. (Aristotel, Etica Nicomahică, Cartea V, Capitolul 1, 1129b, p 106, Ed. Științifică și Enciclopedică 1988). Aristotel a subliniat importanța dreptului natural (ceea ce este just prin natură) și a dreptului pozitiv (ceea ce este just prin lege). ”20.Dreptul politic cuprinde două specii: dreptul natural şi dreptul pozitiv. Natural este cel care pretutindeni îşi păstrează valabilitatea, indiferent de opiniile pe care le suscită. Pozitiv este cel care, indiferent de orientarea sa originară, odată” instituit se impune; …, ca şi toate celelalte dispoziţii legale privitoare la cazuri particulare, … şi tot ce se prescrie sub formă de decret.” (op.cit.120).
În „Summa Theologiae”, Toma de Aquino a sistematizat teoria legii naturale în context creștin. El a distins patru tipuri de legi: Legea Eternă generată de rațiunea divină care guvernează universul, Legea Naturală creată prin participarea ființelor raționale la Legea Eternă, perceptibilă prin rațiune (principii morale fundamentale), Legea Umană (pozitivă), adică legile create de om, care derivă din legea naturală și trebuie să fie în concordanță cu aceasta pentru a fi juste și obligatorii și Legea Divină, legea revelată prin scripturi. Scopul legii umane este acela de a ghida oamenii spre binele comun.”Legea nu este nimic altceva decât o rânduială a rațiunii pentru binele comun, promulgată de cel care are grija comunității.”, spunea Toma de Aquino, Summa Theologiae, I-II, q. 90, a. 4.
În „Două tratate despre guvernare” (Two Treatises of Government, 1689), John Locke a dezvoltat teoria drepturilor naturale (viața, libertatea, proprietatea) și a contractului social. A susținut că scopul guvernării și al legii este de a proteja aceste drepturi naturale, iar puterea statului este legitimă doar cu consimțământul celor guvernați. „Starea naturală are o lege a naturii care o guvernează, care obligă pe fiecare; și rațiunea, care este acea lege, îi învață pe toți oamenii, dacă vor s-o consulte, că nimeni nu trebuie să facă rău altuia în viața, sănătatea, libertatea sau posesiunile sale.” (John Locke, Two Treatises of Government, Cartea a II-a, Capitolul II, Secțiunea 6).
Jeremy Bentham (1748-1832), este considerat fondatorul utilitarismului și un pionier al pozitivismului juridic. În „O introducere în principiile moralei și legislației” (An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, 1789), Bentham a argumentat că scopul dreptului este de a maximiza fericirea generală („cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr”). El a promovat o abordare științifică a legiferării, bazată pe calculul plăcerilor și durerilor. Pentru Bentham, dreptul este un comandament al suveranului, aplicabil prin sancțiuni. Spunea acesta că „Natura a așezat omenirea sub guvernarea a doi stăpâni suverani, durerea și plăcerea. Numai ei ne indică ce trebuie să facem, precum și ce vom face.” (Jeremy Bentham, An Introduction to the Principles of Morals and Legislation, Capitolul I, p. 1).. Un alt pilon al pozitivismului juridic, influențat de Bentham. În „Provincia jurisprudenței determinată” (The Province of Jurisprudence Determined, 1832), Austin a definit dreptul ca fiind un comandament al suveranului, susținut de amenințarea cu sancțiuni. El a insistat pe separarea dreptului de morală, argumentând că validitatea unei legi nu depinde de moralitatea sa.
Mai avem în vedere „Teoria pură a dreptului” (Pure Theory of Law, 1934) a lui Hans Kelsen, care are o abordare normativă a pozitivismului juridic. Kelsen a încercat să izoleze dreptul de influențele morale, politice sau sociologice, definindu-l ca un sistem ierarhic de norme, a cărui validitate derivă dintr-o normă fundamentală ipotetică (Grundnorm). Scopul dreptului este de a organiza constrângerea socială. „Dreptul este o ordine de constrângere.” spune aacesta (Hans Kelsen, Pure Theory of Law, University of California Press, 1967, Capitolul I, Secțiunea 4, p. 33).
Contribuția lui H.L.A. Hart (1907 – 1992) în „Conceptul de Drept” (The Concept of Law, 1961), a oferit una dintre cele mai influente teorii ale pozitivismului juridic. El a criticat modelul „comandamentului” lui Austin și a propus o viziune a dreptului ca un sistem de reguli primare (care impun obligații) și reguli secundare (care conferă puteri și reglementează recunoașterea, modificarea și aplicarea regulilor primare). A introdus conceptul de „regulă de recunoaștere” ca fundament al validității sistemului juridic. Hart afirma că „Acolo unde există lege, comportamentul uman devine non-opțional.” (H.L.A. Hart, The Concept of Law, Capitolul I, p. 6).
Un critic major al pozitivismului juridic și un susținător al unei teorii a dreptului ca integritate a fost Ronald Dworkin (1931 – 2013). În „Luând drepturile în serios” (Taking Rights Seriously, 1977) și „Imperiul dreptului” (Law’s Empire, 1986), Dworkin a argumentat că dreptul nu este format doar din reguli, ci și din principii și politici morale care ghidează deciziile judecătorilor, mai ales în cazurile dificile. El a susținut că judecătorii nu „creează” dreptul, ci îl „descoperă” prin interpretarea sa, căutând cea mai bună justificare morală a practicilor juridice existente.
Contribuțiile de mai sus, ilustrează complexitatea și profunzimea întrebărilor pe care filosofia dreptului le abordează. De la căutarea justiției ideale la analiza structurii normelor juridice și la rolul interpretării, fiecare autor a adăugat o piesă esențială la înțelegerea a ceea ce este dreptul și a modului în care acesta funcționează în societate. Cu toate jaloanele trasate, dreptul rămâne însă un domeniu în continuă evoluție, modelat de schimbările sociale și decizia politică, mai mult sau mai puțin bazată pe contribuții tehnice.
Cu privire la cele mai recente teorii din domeniul dreptului și studii relevante, teoriile contemporane abordează noi provocări și perspective, am observat o teorie a „Dreptului Viu” (Living Law), cu rădăcini în sociologia juridică (Eugen Ehrlich) și reînviată în dezbaterile contemporane, în special în jurisprudența constituțională, care subliniază că dreptul nu este doar ceea ce este scris în legi, ci și în modul în care este interpretat și aplicat în practică, de către instanțe și de către societate. Aici observ o diferență între legea edictată și legea decisă. Legea edictată este corpusul normativ generic adus la cunoștința persoanelor, care sunt obligate la respectarea lui. Legea decisă este legea edictată stabilită în general de un judecător ca fiind aplicabilă unei situații factuale. Identitatea lege edictată – lege decisă, este o simplă chestiune declarativă, făcută interesat și nimic mai mult de atât. Conceptul de „lege vie” (sau living law) este o idee fundamentală în sociologia dreptului, care subliniază că dreptul nu este doar un set de norme formale impuse de stat (dreptul pozitiv), ci și un sistem de reguli și practici sociale care guvernează efectiv viața oamenilor, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna codificate sau recunoscute oficial. Această perspectivă contrastează cu abordările pur formaliste sau pozitiviste ale dreptului, care se concentrează exclusiv pe legile scrise și pe aplicarea lor de către instituțiile statului.
„Legea vie” este dreptul așa cum este el trăit și aplicat în realitate, în comunități și în diverse grupuri sociale, influențat de obiceiuri, tradiții, morală și relații de putere informale.
Școala Austriacă a lui Eugen Ehrlich (1862-1922), care este considerat unul dintre fondatorii principali ai sociologiei moderne a dreptului și cel mai important promotor al conceptului de „lege vie”, trebuie și ea să fie pusă în valoare. Originar din Cernăuți, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, astăzi în Ucrain), Ehrlich a predat la Universitatea din Cernăuți, o zonă multiculturală care i-a oferit o perspectivă unică asupra pluralismului juridic și a modului în care diferite seturi de norme coexistă și influențează comportamentul uman. Ehrlich a argumentat că centrul de greutate al dezvoltării dreptului nu se află în legislație, nici în jurisprudență, nici în doctrină, ci în societatea însăși. Pentru el, „legea vie” este sistemul de norme care domină viața socială, chiar dacă nu este formalizată de stat. Aceasta include regulile de conduită care sunt respectate în mod efectiv în asociațiile umane, în familie, corporații, comunități religioase etc.. El a făcut distincția între normele de decizie ca reguli de aplicate ale instanțelor și autorităților și legea vie ca reguli care guvernează comportamentul real al oamenilor în societate.
Ideile cheie din opera sa majoră ” Fundamental Principles of the Sociology of Law (1913)”, sunt legate de pluralismul surselor de drept, faptele dreptului (Tatsachen des Rechts) adică normele sociale sunt recognoscibile ca drept deoarece privesc anumite tipuri de relații, tranzacții și circumstanțe considerate esențiale pentru reglementarea socială și critica pozitivismului, unde Ehrlich a criticat viziunea pozitivistă, care reduce dreptul la normele impuse de stat, ignorând realitatea normativă a vieții sociale.
Școala Americană a realismul Juridic (Roscoe Pound, Karl Llewellyn, Oliver Wendell Holmes Jr.), este și ea demnă de a fi pusă în scenă. Realismul juridic american, deși distinct de școala austriacă a lui Ehrlich, împărtășește o preocupare similară pentru decalajul dintre „legea în cărți” (law in books) și „legea în acțiune” (law in action), adică între dreptul formal și dreptul viu. Realismul juridic s-a dezvoltat în Statele Unite la începutul secolului XX și a pus accentul pe rolul judecătorilor și al altor actori juridici în crearea și aplicarea dreptului.
Aici Roscoe Pound (1870-1964), a fost considerat fondatorul jurisprudenței sociologice în Statele Unite. Pound a argumentat că dreptul ar trebui să fie un instrument de inginerie socială, menit să satisfacă nevoile și interesele sociale. El a subliniat importanța studierii efectelor reale ale legilor în societate și a modului în care acestea contribuie la ordinea socială. Acesta a pledat pentru o abordare pragmatică a dreptului, care să ia în considerare realitățile sociale și să nu se limiteze la logica formală. Pentru Pound, dreptul este un proces dinamic, nu un sistem static de reguli. Apoi Karl Llewellyn (1893-1962), un alt realist juridic influent, a insistat că dreptul este ceea ce fac judecătorii, nu ceea ce spun legile. El a studiat comportamentul real al instanțelor și a subliniat rolul factorilor non-juridici (psihologie, sociologie, economie) în deciziile judiciar.
Mai departe Oliver Wendell Holmes Jr. (1841-1935), a fost un precursor al realismului juridic, cunoscut pentru celebra sa afirmație că „dreptul este profeția a ceea ce instanțele vor face în fapt, și nimic mai pretențios de atât”. El a încurajat o perspectivă „rea” a dreptului, adică o înțelegere a dreptului din punctul de vedere al celui care se confruntă cu o sancțiune.
Ambele școli, atât a lui Ehrlich cât și a realiștilor americani, au criticat formalismul și pozitivismul strict, insistând că dreptul nu poate fi înțeles pe deplin fără a lua în considerare contextul social și modul în care normele funcționează în practică. Ambele au promovat o abordare empirică a studiului dreptului.
Ca diferențe, accentul lui Ehrlich a fost mai mult pe normele sociale informale care guvernează viața de zi cu zi în comunități, considerând că acestea sunt sursa principală a „legii vii”, iar accentul realiștilor americani a fost mai mult pe comportamentul judecătorilor și al altor actori juridici, considerând că aceștia sunt cei care dau formă realității juridice prin deciziile lor. Ei au fost mai puțin interesați de normele informale ale societății și mai mult de modul în care dreptul este aplicat de instituțiile statului.
În concluzie, conceptul de „lege vie” a revoluționat modul în care este privit dreptul, trecând de la o abordare pur teoretică la una care integrează realitățile sociale și practice. Atât școala austriacă a lui Eugen Ehrlich, cât și realismul juridic american au contribuit esențial la această schimbare de paradigmă, subliniind că dreptul este un fenomen complex, dinamic, care transcende simplele texte legislative.
O direcție actuală, care explorează impactul inteligenței artificiale, al blockchain-ului, al big data și al altor tehnologii emergente asupra sistemelor juridice, se regăsește în teoriile care analizează nu doar instrumentele tehnologice, ci și implicațiile etice, normative și practice ale automatizării proceselor juridice, ale justiției predictive și ale creării de „legi algoritmice”. Discuțiile se axează pe modul în care digitalizarea sistemului judiciar devine un „catalizator al transformării profunde a modului de înfăptuire a justiției”.
Pe măsură ce un curent numit impropriu, numai pentru a fi pus la zit, ”globalizare” avansează, apar teorii care depășesc cadrul dreptului național, analizând normele și instituțiile care reglementează relațiile dintre state, organizații internaționale și actori non-statali. Se studiază concepte precum „guvernanța globală”, drepturile omului la nivel universal și provocările aplicării dreptului în absența unui stat global.
Întrebarea despre legătura umană fundamentală în cadrul unei comunități, despre reducerea ființei umane la un simplu producător și despre ceea ce unește și creează coeziunea societății este una centrală în filosofie, abordată de-a lungul secolelor de diverși gânditori. Legătura umană fundamentală cu ceilalți membri ai comunității transcende cu mult simpla interacțiune economică sau rolul de „ajutoare producătoare de bunuri și servicii”. Deși aspectul economic este, fără îndoială, o componentă a vieții sociale, a reduce ființa umană la această dimensiune înseamnă a ignora complexitatea naturii umane și a relațiilor interpersonale.
Filosofia, în majoritatea curentelor sale, a subliniat că omul este o ființă socială prin excelență, definită nu doar de nevoile materiale, ci și de cele emoționale, intelectuale, morale și spirituale. Interacțiunea umană fundamentală se bazează pe recunoaștere reciprocă, empatie și compasiune, cooperare și solidaritate și protejarea valorilor și semnificațiilor, peonstruirea unui sens comun al existenței și al scopului în cadrul comunității.
Reducerea ființei umane la un simplu producător sau consumator este o viziune adesea asociată cu anumite perspective economice sau cu teorii care prioritizează eficiența materială în detrimentul dimensiunilor sociale și morale. Această viziune este, în general, criticată în filosofie pentru că dezumanizează individul și erodează fundamentul coeziunii sociale autentice.
Coeziunea societății este creată și menținută de o serie de factori interconectați, care depășesc simpla constrângere legală sau interesele economice:, cum ar fi valorile și norme comune sau ceva legat de încredere interpersonală.
Printre filosofii care au abordat tema comunităților umane apare Aristotel, un pilon al gândirii despre comunitate și politică, considerând omul o „ființă politică” (zoon politikon), adică o ființă care își atinge potențialul maxim doar în cadrul unei comunități organizate (polis). Pentru el, statul (cetatea) nu este doar o asociație pentru supraviețuire, ci pentru o viață bună și virtuoasă.
Mai nou Charles Taylor (n. 1931), un filosof canadian contemporan, este un reprezentant de seamă al comunitarismului, o mișcare filosofică ce critică individualismul excesiv al liberalismului modern și subliniază importanța comunității și a identității colective. În lucrări precum „Surse ale Sinelui: Formarea Identității Moderne” (Sources of the Self: The Making of the Modern Identity, 1989) și „Etica Autenticității” (The Ethics of Authenticity, 1991), Taylor argumentează că identitatea individuală este profund modelată de comunitate și de „orizonturile de semnificație” pe care le oferă aceasta. El subliniază importanța recunoașterii (atât a celei individuale, cât și a celei colective) pentru o viață împlinită și pentru coeziunea socială. Taylor susține că valorile comune și narațiunile colective sunt esențiale pentru a menține o societate unită, iar reducerea interacțiunilor la tranzacții utilitare erodează aceste legături.
Michael Sandel (n. 1953), un alt filosof comunitarist american, este cunoscut pentru critica sa la adresa piețelor și a logicii de piață care pătrund în toate sferele vieții, inclusiv în cele sociale și morale. În cărți precum „Justiție: Care este lucrul corect de făcut?” (Justice: What’s the Right Thing to Do?, 2009) și „Tirania Meritocrației: Ce s-a întâmplat cu Binele Comun?” (The Tyranny of Merit: What’s Become of the Common Good?, 2020), Sandel argumentează că o societate sănătoasă necesită mai mult decât reguli procedurale și libertăți individuale; ea are nevoie de un „bine comun” substanțial și de o „viață comună” împărtășită. El critică tendința de a transforma totul în bunuri de piață, avertizând că acest lucru subminează valorile civice și sentimentul de comunitate.
Acești filosofi, de la Aristotel la Taylor și Sandel, subliniază că legătura umană fundamentală depășește limitele tranzacțiilor economice și că o societate coezivă este construită pe valori împărtășite, recunoaștere reciprocă și un angajament față de binele comun. Deci acest bine comun nu are numai o componentă economică, are și una care este un altceva și acest altceva îl numim acum ceva legate de recunoaștere reciprocă, empatie și compasiune și partajarea valorilor și semnificațiilor. Dacă, recunoașterea, empatia și compasiunea sunt relații mai mult sau mai puțin conjuncturale legate în cele din urmă de tranzacțional, nu la fel stau lucrurile cu valorile și semnificațiile comune. Acestea nu numai creează un asța numit sentiment de apartenență în care membrii se simt conectați și identificați cu grupul și se facilitează cooperarea, reduc conflictele și asigură stabilitatea. Identitatea de grup este nu numai o sumă a identităților individuale originale, este o identitate originală păstrată de mai mulți componenți ai colectivității. Această identitate este sinonimă culturii care este o componentă a grupului. În esență, această cultură este modul de viață al unui grup, ansamblu de valori și semnificații care devine realitate și trăiește într-o societate, modelând totul, de la modul în care gândim și simțim, până la modul în care interacționăm și ne organizăm. Cultura este identitate în sensul raportării fiecărui individ al grupului la toate celelalte și toți ceilalți, ea fiind creată și păstrată în colectivitate și ameliorată cel mai rapid în relațiile intercomunitare.
Această cultură-identitate are evident un suport fizic și cultura ne modelează cu o anumită precizie creierele, dar aici de la bun început spun că vreau să mă refer în special la ceea ce s-ar anumit model cultural și nu la un anumit model al structurilor neuronale.
The Geography of Thought: How Asians and Westerners Think Differently… and Why, Nisbett a indicat cum diferențele culturale (de exemplu, între gândirea holistică est-asiatică și cea analitică occidentală) sunt asociate cu diferențe în procesarea cognitivă și, implicit, în activitatea cerebrală. Deși nu se referă direct la „structuri neuronale identice”, studiile sale sugerează că expunerea culturală modelează modul în care creierul procesează informațiile. (Nisbett, R. E.. The Geography of Thought: How Asians and Westerners Think Differently… and Why, Free Press 2003).
Hannah Faye Chua, Denise C. Park și alți cercetători în neuroștiința culturală au publicat studii care demonstrează cum experiențele culturale specifice, cum ar fi stilurile artistice sau obiceiurile alimentare, pot modula activitatea în regiuni cerebrale implicate în percepție, atenție și memorie. Ei arată că creierul se adaptează la mediul cultural, dezvoltând eficiență în procesarea stimulilor relevanți cultural (Park, D. C., & Gutchess, A. H. (2006). „The aging brain in a cultural context.” Cerebral Cortex, 16(Suppl_1), i110-i114.).
Shihui Han, este un cercetător care a realizat studii folosind imagistica cerebrală (fMRI) pentru a investiga cum diferențele culturale influențează procesele neuronale subiacente percepției de sine, empatiei, luării deciziilor și procesării emoțiilor. Lucrările sale arată că normele și valorile culturale pot modela plasticitatea creierului la nivel funcțional. (Han, S., & Northoff, G. (2008). „Culture-sensitive neural substrates of human cognition: a transcultural neuroimaging approach.” Nature Reviews Neuroscience, 9(8), 646-654. (Acest articol de review sintetizează dovezi ale influenței culturale asupra substraturilor neuronale).
Rezultatele comportamentale indică faptul că indivizii din culturi diferite procesează informația în moduri distincte și adoptă strategii variate de prelucrare cognitivă. Cercetările din domeniul neuroștiinței cognitive a îmbătrânirii au evidențiat, de-a lungul vieții, modificări interesante și uneori neașteptate la nivel cerebral. O abordare interculturală în studiul îmbătrânirii oferă o înțelegere mai amplă atât a aspectelor stabile, determinate de neurobiologie, cât și a celor flexibile, influențate de experiențele de viață care modelează cogniția. Putem distinge între modificările neuronale care apar constant indiferent de cultură și cele care reflectă influențe culturale și experiențiale particulare. (Denise Park and Angela Gutchess, The Cognitive Neuroscience of Aging and Culture , Current Directions in Psychological Science Vol. 15, No. 3 (Jun., 2006), pp. 105-108 Sage Publications).
Evident că nu putem afirma că obiceiurile comune conduc la structuri neuronale identice, dar este larg acceptat în neuroștiința contemporană că experiențele culturale și obiceiurile repetitive modelează creierul prin neuroplasticitate, ducând la dezvoltarea unor tipare de activare neuronală și a unor rețele funcționale care reflectă adaptarea la mediul cultural specific. Aceasta este o dovadă a co-evoluției dintre cultură și creier, unde fiecare o influențează pe cealaltă. Dar, așa cum am început această secțiune, suportul fizic observabil al acestei culturi identitate care ne modelează oarecum creierele, această modelare ar trebui să fie diferită la fiecare și ar fi inutil să discutăm de o multiplicare tehnologică. Orice se așează peste ceva existent și prin urmare pentru fiecare structura neuronală va fi diferită, dar modelul cultural este identificabil. Acest model cultural, apariția și ameliorarea sau chiar schimbarea lui, ori prezervarea, sunt chestiuni asupra cărora merită să insistăm pe mai departe.
Lumea fiecăruia este o universalitate care nu poate fi surprinsă de vreun cuvânt și nici de o mulțime de cuvinte cu înțeles distinct, adică de vreun discurs. Cuvintele țin locul unei părți și nu unui tot, la fel pentru mulțimi de cuvinte. Asimilarea naturalului este observare și nu are nevoie de înscrierea vreunui drept în ceea ce o privește. Modificarea naturalului are însă nevoie de consimțământ reprezentativ al fiecăruia, adică nu al fiecăruia în parte ci al unei autorități epistemice. ”Vreau să am iar voi să-mi dați!” ar deveni atunci ”Vreau să privesc, iar voi să mă lăsați! Trebuie să îmbunătățesc, dacă sunteți de acord.”