Capitolul X. Teofanie
”O curvae in terris animae et caelestum inanens” ( O suflet încovoiat spre pământ și lipsit de fior divin) (Persius II 61) preluat Brenda Julien, Trădarea cărturarilor, Humanitas 2017
Abstract. De la umilință la supraom, ne-am consumat toate idealurile, iar crearea unui nou ideal este o provocare. Navigarea prin panteonul interior, ca formă de exorcizare. Indispensabila teofanie coincide în timp cu momentul apariției embrionare a unei posibile lumi.
Secțiuni
Panteon panoptic sau despre arhitectura mentală ca element sacru
Paradigmă, ca și construct cultural
Panteon panoptic sau despre arhitectura mentală ca element sacru
Această parte a zecea este pregătită întrucâtva de ceea ce avem până acum, de primele nouă părți și trebuie să ies oarecum din strânsoarea prezentului să o pot duce până la capăt, măcar ca pe o schiță a ceva ce va să vie. Am nevoie urgentă de un altceva, o altă aranjare socială, cum zic mai nou cu tărie Alain Badiou, Jean-Francois Lyotard și mulți, mulți alții. Avem acum nevoie de un plan, un plan care să ne permită a ne apropia de punctul cel mai avansat în care au ajuns vreodată oamenii. Locul în care ne vom permite să ne așezăm cu adevărat alături de tot celălalt. Acest cel mai mare avans îl putem face numai utilizând cel mai puternic instrument și de altfel și unicul pe care îl avem la dispoziție, intelectul. Mintea fiecăruia, care am văzut de la bun început că este mult mai puternică decât orice instrument tehnic existent, sau care poate fi măcar conceput. Nu vreau să spun aici că nu ar putea fi realizat unul mai bun sau mai ales nu putem să îmbunătățim ceea ce avem acum. Mai mult decât atât, chiar suntem obligați să îmbunătățim ceea ce avem acum.
Viața spirituală, religiosul, este cea în care am fost obișnuiți a așeza lumea după atâtea milenii de căutare, până de curând, în ultimiii zeci de ani. Nu amintesc mai jos de vreo religie sau sectă anume, dar nici nu resping vreo religie sau sectă anume, invit numai să privim imberb prin gaura de cheie a ușii, de la singura poartă spre ceea ce putem căuta și găsi vreodată. Amintesc de la bun început că nu poate fi zărită înăuntru vreo teofanie în care să putem zăbovim, măcar pentru aceasta că aceasta este un moment de întâlnire cu sacrul, nu o permanență.
Mediocritatea, de care am tot amintit, nu poate fi înlăturată, căci este parte a noastră, ce mai proeminentă și mai extinsă în timp și orice încercare de înlăturare, va duce la întărirea ei, pe simplul motiv al așezării ei în permanență. Marea parte a dascălilor noștrii, au fost fi prin excelență mediocrii ca toți oamenii de altfel. Poți face abstracție de mediocritate, de ea s-a cățărat în turnul autorității și se vrea a toate diriguitoare. Dacă lumea trebuie deconstruită cum ne-a învățat Jacques Derrida, nu înseamnă că trebuie să călcăm pe toate resturile, căci deformate ele nu se vor mai potrivi în nici un fel apoi și vor face orice reconstrucție imposibilă.
Fiecare din noi ne putem preface, că ne schimbare într-o anumită credință, credință care o vedem ca pe o nouă formă de rațional, raționalizarea întregului natural inteligibil, a da fiecăruia după cum vom considera că devine apoi necesar.
Am văzut că poate fi găsită o cale pentru a trece curați prin guvernarea mediocrității, ca Moise prin apele în timpul Exodului. Republica mediocrității afirmă prevalența egalității tuturor, dar în fapt aceasta nu poate fi observată nicăieri și ăsta este și scopul guvernării, o inegalitate cât mai pregnantă în favoarea decidenților. Dar cu mediocritatea trebuie să ne obișnuim și asta fiindcă nu putem scăpa de ea. În orice moment în jurul nostru există cu preponderență o fază medie a evoluției și încă nici nu ne este clară direcția în care vom merge. Construirea lumii interne, o lume a cerurilor în care viețuiești între ființe celeste, iar acestea le observi dar nu le arăți ca fiind, reguli de așezarea a naturalului. Ești mângâiat de zei asemeni eroului pe care l-ai avut drept model. Eroul este așezat în discurs, este narațiunea care îi aparține și îl descrie atât de complet, încât să devină funcțional. Și atunci finalul este epopeea individuală, una în care ești autorul tău. Dar epopeea asta este atât de personală încât poți fi și singurul ei spectator, este incomunicabilă, dar în aceasta îi stă farmecul și marea ei putere. Aici e hotărâtă nașterea sau moartea și tot ceea ce se află între aceste două extreme. Pregătește-te intens pentru etapa ta de creație, fii romancierul tău personal! Romanul are o structură complexă în spatele firului narativ, cea mai complexă posibilă. El leagă elementele mentalului și prin legarea lor crează altele. Fiecare obiect mental alăturat devine un altul în orice alte conexiuni le va face pentru viitor. Vei fi stabilit în fluiditate. Aici e pregătirea spre viitorul pas, care evident că nu se poate face decât pe lumină.
Aici discut de puterea imaginației, despre ce înseamnă și ce presupune să ai la îndemână lumea toată. Lumea ca posibil constitut ontologic un întreg etern al unor părți repetabile. Dorim să percepem cât mai bine universul natural al ceea ce ne înconjoară, pentru a-l supranaturaliza prin a-i da înțelesuri proprii.
Poți să accepți un fost univer destrămat, un puzzle de milioane și milioane de piese, iar ta ca pionier de față cu acel dezmembrat, creat pentru și trimis, în vederea reconstrucției. Sau pioneer, creat pentru și trimis, în vederea construcției unuia mai bun. Atunci apare ca fiind posibilă o nouă variantă, al unui pionier pentru un nou univers, unul atât de intim încât va fi insesizabil altuia. Fiecare cu universul lui și susținem asta deoarece dacă am învățat ceva din istorie, am învățat să ne opunem imposibilului.
La începutul erei noastre a fost rostit acel „Ecce homo!„, măcar că nu era atât o referință cu privire la un om. „Ecce homo!” tradus din latină ar suna „Iată omul!”, cuvintele rostite de Pontius Pilat, conform Evangheliei după Ioan (19:5), atunci când l-a arătat pe Isus mulțimii din Ierusalim. Isus purta cununa de spini, chiar înainte de răstignire. Prin această declarație, Pilat voia să arate că Iisus ar fi fost era deja umilit și că nu reprezenta o amenințare politică, în speranța că mulțimea va cere eliberarea lui și nu răstignirea. Expresia este adesea folosită uzual pentru a exprima condiția umană, suferința, sau confruntarea cu adevărul despre om.
„Ecce homo!” am fost auzit și de la Friedrich Nietzsche ca titlu al unei lucrări autobiografice, scrisă în 1888 și publicată postum în 1908. Nietzsche reinterpretează expresia într-un mod diferit și, în loc să indice suferința, el o folosește ca afirmare a măreției a omului. „De ce sunt eu atât de înțelept”, „De ce sunt eu atât de inteligent”, ”De ce scriu eu asemenea cărți bune”, se întreba acolo Nietzsche atunci când propune o nouă viziune asupra omului, ca individ puternic, autonom, creativ, ideal pe care îl va numi Übermensch (Supraomul).
„A te lăsa răstignit nu este o dovadă a adevărului” și „Nu sunt un om, sunt dinamită.” („Ich bin kein Mensch, ich bin Dynamit”), ne spunea Filologul. Pentru Nietzsche, „Ecce Homo” nu mai este omul smerit și suferind ca la Pilat, ci omul puternic, lucid, creator de valori, capabil să se ridice deasupra convențiilor și să-și asume propriul destin.
De la umilință la supraom, ne-am consumat toate idealurile, iar crearea unui nou ideal este o provocare care pare să depășească contemporaneitatea decadentă. Consumarea valorilor intelectuale este o întreprindere apocaliptică, căci ea conduce fără doar și poate la moartea lumii unitare a intelectului în care am fost obișnuiți să trăim până acum. Dacă lumea asta tocmai s-a sfârșit, e momentul să căutăm lumina noii lumi. Totuși nu pot scrie în zilele noastre despre proiectul unei noi lumi decât ascunzând întru totul subiectul în spatele a tot soiul de chestii care ar trebui să apară ca fiind hazlii, pentru a fi permisă vraja în dezvrăjirea lumii.
Am depășit idealul „supraomului” și al ”Voinței de putere” propus de Friedrich Nietzsche; idealul raționalismului și autonomiei morale propus de Immanuel Kant; idealul „societății naturale”, idealul de societate bazată pe egalitate și libertate propus de Jean-Jacques Rousseau; idealul comunismului în care proprietatea este colectivă și resursele sunt distribuite pe baza nevoilor, nu a profitului propus de Karl Marx, idealul non-violenței a lui Mahatma Gandhi, Idealul egalității rasiale și al drepturilor civile, acel „I have a dream” a lui Martin Luther King Jr., idealul feminismului existențialist a lui Simone de Beauvoir și, de ce nu, chiar idealul cunoașterii și al progresului științific propus de Albert Einstein.
Dacă, așa cum am tot sugerat pe aici, fiecare am reprezenta propriul potențial univers, unul embrionar, unul conceptual și atoatecuprinzător, atunci da, fiecare din noi participă la desfășurarea a tot, la început și sfârșit și la dceea ce este între acestea. Acest extrem de primitiv, crochiu a ceva, acest plan de construcție are nevoie de o perioadă pentru a crește și a se afirma printr-un tunet divin. Dar nu-i așa că timpul nu contează aici? ”Ecce cosmos !” ar răcni atunci un om matur.
*
Religia a fost o mare preocupare intelectuală a omenirii, începând din cele mai vechi timpuri și până la începutul modernității, de parcă de atunci am început să ne pierdem intelectul sau să îl folosim în alte scopuri decât studierea ființei noastre. Religia a dominat gândirea în perioada antică și medievală, formând nu doar în filosofia, dar și în știința, politica și arta. Începând cu Renașterea și mai ales cu Iluminismul, se spune că religia a început să piardă teren în fața științei și a raționalismului, iar în secolul XIX și XX, preocupările intelectuale s-ar concentra din ce în ce mai mult pe rațiune, știință și societate, religia aparținând mai mult de domeniul personal și cultural decât intelectual. Sunt multe părți ale lumii și în anumite cercuri filozofice și religioase, în religia rămâne un subiect semnificativ de reflecție și discuție.
Religia a încercat și pe undeva în zone mai mici ale lumii cum spuneam mai sus, continuă să încerce, să răspundă unor întrebări fundamentale despre sensul vieții, originea lumii, rolul omului în univers și relația cu divinitatea sau cu principiile spirituale. În general, religia a avut ca scopuri esențiale care au căpătat forme diferite în diverse tradiții și culturi, explicarea originilor și a sensului lumii, crearea unui cadru moral al vieții într-o comunitate, relația cu ceea ce numim divinitate sau cu un principiu transcendent.
Cicero, un filozof din Roma antică, este unul dintre primii care a discutat etimologia cuvântului „religio”. El susținea că termenul ar veni de la verbul latin „religare”, care înseamnă „a lega” sau „a conecta”, sugerând astfel ideea că religia reprezenta legătura omului cu divinitatea sau cu forțele transcendente ale universului. Astfel, religia ar fi înțeleasă ca un „legământ” sau o „legătură” între ființa umană și divinitate. Divinitatea ar fi caracterizată ca forță transcendentă, inefabilă și eternă, care guvernează și dă sens existenței, depășind limitele raționale ale înțelegerii umane și manifestându-se în diverse forme în funcție de tradițiile religioase.
Religia se străduiește așadar, să te facă să cunoști ceea ce este divinitatea, dar aici trebuie așezate ab initio anumite limite. Numirea a ceva înseamnă cunoașterea a acel ceva, mai mult sau mai puțin și în scopul utilizării a acelui ceva, ori se pare că omul, cel puțin public, nu are o cunoaștere rațională asupra transcendentului. Sau poate nu are instrumentele necesare pentru a stabili acea cunoaștere. Pare însă că este oarecum stabilit un loc de situare al transcendentului, în acea lumea a cerurilor, iar manifestările de acolo se spune că produc efect asupra lumii noastre. Lumea asta a cerurilor se mai susține că are puncte comune cu lumea noastră, ba mai mult chiar o sumedenie de lucruri din acea lume sunt afirmate ca fiind cunoscute sau văzute câteodată și descrise și ele ca lucruri din lumea noastră sensibilă, din lumea naturală. Mai mult chiar, cele din lumea cerurilor ar exista pentru noi muritorii de rând, prin efectul pe care îl au asupra noastră, deci prin punctul comun cu lumea noastră, să o numim iar, naturală. Dar lumea cerurilor trebui să fie și mult mai cuprinzătoare decât lumea noastră, adică pe lângă elementele comune să aibă și multe altele încă de neînțeles pentru om. Iar cele care sunt de înțeles pentru om, trebuie să aibă părți din cele vechi, ce-i sunt deja familiare, părți tot mai multe familiare, până când acestea vor deveni majoritare. Așa este și cu obiectele astea cerești, nu este un fiecare din ele numai unul, ci fiecare o universalitate în jurul unuia, iar majoritate inteligibilă a majorității, face obiectul inteligibil. Dacă asta ar fi o perspectivă corectă, în ceea ce ne privește lumea asta cerească observabilă, ar fi aceeași cu lumea intelectului și atunci instrumentele de cercetare a acesteia trebuie să aibă aceeași natură, adică să fie unele intelectuale. Din această perspectivă, înseamnă că avem două mari zone, una inteligibilă și una încă neinteligibilă, iar inteligibilitatea este dată evenimentele fundamentale exprimate într-o normalitate statistică, dacă ar fi să folosim un termen pur matematic. Intelectul are o construcție lingvistică, iar cele ce abia se simt sunt observate ca frânturi de limbaj, din lucrurile cunoscute. Cele neobservabile sunt și cele neutilizabile, dar producătoare de efecte, ființe vii din bucăți de cadavre, asemeni monstrului creat de Victor Frankenstein.
Am amintit mult de lucrul cu o universalitate, cu un tot, un termen filosofic des folosit pentru a desemna un „tot” sau o „unitate” este „univers” sau „totalitate”. Conceptul poate varia de la o totalitate materială într-o lume fizică, la o totalitate spirituală sau metafizică ca realitatea ultimă sau divinitate. Termenul poate desemna o entitate unitară sau un principiu fundamental care cuprinde întreaga realitate, indiferent de dimensiunile sale, fie că vorbim de un „tot” în sens ontologic sau epistemologic. Teoriile contemporane despre universalitate variază, dar ele se concentrează în moduri diferite pe ideea că există principii și valori fundamentale care transcende diferențele culturale și istorice. De la capacitățile fundamentale ale lui Nussbaum, la evenimentele universale ale lui Badiou sau la raționalitatea comunicativă a lui Habermas, se conturează un consens că există un „tot” universal care poate fi cunoscut și aplicat printr-un proces de înțelegere rațională și solidaritate comunitară. Fie că vorbim despre valori etice, drepturi fundamentale sau adevăruri universale, conceptul de universalitate rămâne un pilon important în gândirea filozofică contemporană.
Atunci când dorim să apropiem intelectul, indiferent de gradul său de raționalitate, cu o lume ascunsă ”a cerurilor”, ar trebui să ne gândim la ceea ce găsim într-însa, la lucruri obiectuale de ar fi să găsim, sau la un soi de entități distincte, posibil de identificat fiecare în parte și căutat efectele prezenței acestora. Ideea ne aproprie de un Panteon, dar unul vizibil în totalitate, măcar că aparițiile nu pot fi egale ca efect. Va trebui atunci să ne imaginăm un Panteon panoptic, fără coloană centrală, fără zei suverani, dar cu galerii nesfârșite în care îngerii și demonii se așază umăr la umăr, fără să se privească, dar lăsându-se priviți.
Entitățile acestea sunt acolo pentru a fi priviți de tine și tu ești acolo să-i privești pe ei, în permanență. Acolo, sensul și lipsa de sens își împart spațiul sacru într-o liniște apăsătoare, așteptând fiecare chemarea. Nu sunt ființe naturale, ci supranaturale, constructe psihice terminate sau neterminate, fragmente suspendate între ceea ce a fost trăit și ceea ce nu s-a născut încă.
Fiecare entitate din acest Panteon e un soi de himeră mintală, o amestecătură de urme, îngerul este rezultatul celor mai apropiate fragmente bune, împletite imperfect, ca un manuscris copiat pe întuneric; demonul e alcătuit din răul cel mai accesibil, cel mai recent, cel mai visceral, adesea amintit și niciodată uitat.
În acest spațiu sacru, care nu este în cer, ci în psihicul nostru mitologia nu se scrie, se trăiește. Cerurile nu sunt deasupra noastră, ci în noi, strat peste strat de memorie, frică, speranță, dorință, rușine și lumină. Îngerii nu sunt decât intențiile noastre cele mai bune, salvate de la uitare. Demonii sunt traumele reconfigurate, rănile cu logică proprie. Maicile neprihănite sunt arhetipurile creației autentice, iar târfele sterile sunt compulsii repetate fără rod. Așadar, lumea cerurilor pare a nu fi altceva decât reflecția completă a psihicului, o hartă inversată a conștiinței, în care fiecare serafim este un gând vindecător, iar fiecare diavol, un simptom nediagnosticat. Și orice scriere despre această lume „fantastică” nu e evadare în ficțiune, ci un manual esoteric de control al propriei vieți psihice. Un tratat neoficial despre cum se reordonează haosul interior. O evanghelie subiectivă care încearcă să pună ordine în panteonul nostru intern.
Fiecare poveste cu îngeri și demoni este, de fapt, o metodă simbolică de psihoterapie. Când scrii despre ceruri, tu de fapt scrii despre mintea ta. Și când citești mituri, de fapt înveți să te recunoști. Lumea de sus este lumea dinăuntru, dar situată în cel mai important loc. Îngerii sunt arhetipuri ale inspirației și integrării, simbol al transfigurării suferinței în poezie, prezența vidului fertil în actul artistic, rațiunea estetică, ordinea interioară, luciditatea. Găsim aici capacitatea de autoanaliză, funcția defensivă a tăcerii și solitudinii, transcenderea compulsiei prin ritual creativ.
Demonii sunt maladii ale sufletului și deformări ale creației. Demonul grandorii conduce la megalomanie, lipsă de limită, demonul originalității absolutiste la refuzul tradiției, izolare artistică, demonul vocii străine la creația dictată de exterior de auditoriu, piață, succesul altora. Demonii sunt patologii psihice. Demonul dezmembrării indică schizofrenia psihică și narativă, demonul repetiției inconștiente indică compulsia, adicția, ticurile interioare, demonul negației totale, depresia, golul fără formă. Demonii îngerilor căzuți sunt foste idealuri devenite obsesii.
Psihicul ca templu viu în care nu există o ordine absolută și toate entitățile (îngeri și demoni) coexistă. Panopticul este conștiința în stare de vigilență. Între haos și cosmos, rolul sinelui de a organiza simbolic materia psihică.
Cum navighezi panteonul interior, ar fi întrebarea care se ivește în fața noastră. Scrisul este o formă de exorcizare, dialogul de asemenea. Ritualul artistic, creație, alchimie simbolică. Suferința este un demon care cere să fie ascultat. Bucuria este un înger care apare doar dacă nu e invocat cu forța. Orice text despre îngeri și demoni este, de fapt, o autodescriere mascată. Calea spre o viață psihică mai bună nu este negarea răului, ci integrarea lui în structura sinelui. Panteonul panoptic devine, în final, o hartă a reîntoarcerii acasă, în tine însuți.
Paradigma ca și construct cultural
Pentru început va trebui ca de la bun început să ne punem de acord că, tot ceea ce am spus și voi spune eu aici nu sunt decât lucruri uzuale, chestiuni care se întâmplă cu permanență, zi cu zi. Nimic nu se aproprie de extraordinar, ca eveniment irepetabil și / sau imposibil de perceput ori de atins. Multe necunoscute nu le vedem căci sunt prea aproape, sau suntem parte din ele, ele parte din noi, ori suntem un compozit inextricabil. Lucrurile astea nu sunt perceptibile simțurilor naturalului, căci sunt legate profund de o intimitate a minții. Sunt în locul sfintei sfintelor. Lumina cuprinde totul, căci nimic nu poate fi văzut pe întuneric, iar totul nu poate fi numit ca utilitate pentru un ceva anume. Totul se clasifică numai generic, fără caracteristici anume, ci numai cu imposibilitatea de cuprindere, descriere și gestionare. Începuturile sunt miraculoase și au o bază stabilă numai prin susținerea lor de o autoritate incontestabilă, ce îmbracă toate caracteristicile atoptputerniciei.
Moise a zis: „Fă-mă, te rog, să văd slava Ta!” 19 Și Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată splendoarea Mea și voi striga înaintea ta numele Domnului. Și mă voi îndura de cine Mă voi îndura și voi avea milă de cine voi avea milă.” 20 Și a adăugat: „Nu poți să vezi fața Mea, căci omul nu poate să Mă vadă și să rămână viu!” 21 Și Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. 22 Când va trece slava Mea, te voi pune într-o crăpătură a stâncii și te voi acoperi cu mâna Mea până voi fi trecut. 23 Când îmi voi trage mâna la o parte, mă vei vedea din spate, dar fața Mea nu se poate vedea.” (Exodul 33:18-23, Biblia Ortodoxă).
Aici asistăm la o teofanie (din greaca veche (ἡ) θεοφάνεια theophaneia, „apariția unei zeități”) la înfățișarea fizică a Divinității pentru o ființă umană. În Vechiul Testament sunt descrise mai multe teofanii, care un lucru în comun și anume acela că nimeni nu a văzut chipul real al lui Dumnezeu. Nici măcar Moise, nu a avut acest privilegiu de a sta în fața lui Dumnezeu, deși Biblia enumeră mai multe cazuri în care Iacov și Moise au vorbit cu Domnul „față în față”. Dumnezeu i-a spus lui Moise: ” Fața însă nu Mi‑o poți vedea, căci omul nu poate să Mă vadă și să mai trăiască.” (Exod 33:20, NIV)
Fragmentul în care Moise primește legile este o teofanie solemnă și cutremurătoare, în care divinitatea își dezvăluie voința morală și condiționează libertatea de responsabilitate. Este momentul în care o mulțime eliberată devine popor legiuit, având un cod de viață dat de însăși divinitatea care i-a mântuit, este înființată o lume ca și construct normativ. Dumnezeu scrie cele Zece Porunci pe două table de piatră, date lui Moise pe munte. Tablele sunt „scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exod 31:18).
Pentru a proteja omul, Dumnezeu i-a apărut sub formă neumană. În Exod, Dumnezeu a apărut ca un tufiș aprins, ca un stâlp din nori ziua și ca un stâlp de foc noaptea. Dumnezeu a apărut ca o „șoaptă” lui Ilie și în viziuni pentru alți profeți. Domnul i s-a arătat regelui Solomon într-un vis, promițând că va acorda ceea ce a cerut. Moise a vorbit cu Dumnezeu „față în față” pe munte, dar Isus a revelat că „Dumnezeu este duh” ( Ioan 4:24 ), deci orice manifestare umană a lui Dumnezeu nu este adevărata lui formă. Cele mai comune revelații ale lui Dumnezeu au fost sub formă de „înger al Domnului ” și aceasta apare de peste 60 de ori în Scripturi, iar „Îngerul Domnului” este unic față de alți îngeri și este legat de Iahve însuși.
Dar nu aici este cel mai vechi text în care apare o teofanie. Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică, considerată cea mai veche literatură notabilă care a supraviețuit și al doilea cel mai vechi text religios, după Textele Piramidelor. Tabelele IX-XI relatează cum Ghilgameș, mânat de durere și frica de propria sa mortalitate după moartea lui Enkidu, parcurge o distanță mare și depășește multe obstacole pentru a găsi casa lui Utnapishtim, singurul supraviețuitor al Marele Potop, care a fost răsplătit cu nemurirea de către zei. Ghilgameș în rătăcirea sa prin întuneric întâlnește creaturi de origine divină.
Momentul teofaniei coincide cu momentul apariției embrionare a unui nou model de lume (ca paradigmă), ca și construct cultural unitar, prin schimbarea modului lui a fi. O paradigmă ca și cadru care structurează percepția realității și răspunsurile la aceasta. Paradigmă ca mod de a pune întrebări, de a interpreta răspunsuri și de a produce cunoaștere într-o anumită comunitate.
Din grecescul παράδειγμα (paradeigma), înseamnă un model, exemplu sau tipar. La Platon, termenul apare cu sensul de model ideal, de arhetip ontologic în lumea Ideilor. În gramatică începând cu Dionisie Thrax, „paradigma” desemna un model de conjugare sau declinare. Termenul a fost adus propus de Thomas S. Kuhn, în „The Structure of Scientific Revolutions” (1962). Pentru Kuhn o paradigmă este un ansamblu de practici științifice acceptate, teorii, metode, standarde, care definesc cercetarea normală într-o comunitate științifică. Paradigma, nu este doar un concept tehnic din teoria științei, ci un instrument analitic pentru înțelegerea modului în care oamenii, în contexte istorice și culturale determinate, gândesc, învață și acționează. A înțelege o paradigmă înseamnă a înțelege fundamentele nevăzute ale gândirii, adică ceea ce este luat ca fiind de la sine înțeles într-o epocă.
Modelul paradigmei poate fi unul individual, cuplat apoi la unul comunitar, din are vor fi generate noi modele individuale. Individul vede altfel lumea și apoi, odată validat și transmis, ceilalți în majoritatea lor vor vedea altfel lumea. Întâlnirea cu sacrul este cea care scutură din temelii vechea paradigmă a lumii, vechea lume altfel spus. Nu este atât de important, unde privim căci este peste tot, mai important ar fi momentul în care privim. Trecutul și viitorul aparțin numai memoriei sau imaginației noastre și le folosim așa cum suntem educați. Și atunci unicul moment în care putem privi extraordinarul, este prezentul, dar asta fiindcă numai acest moment ne este accesibil. Dar prezentul are o parte vizibilă (sensibilă) și o parte invizibilă (de nesimțit). Partea vizibilă este limpede, dar cealaltă nu și necesită exercițiu pentru a fi scoasă la vedere. Acolo este prezentul tocmai trecut, care este încă prezent în memoria simțurilor și prezentul care încă nu a avut loc, și aceasta este permanența divinității. El este cel care va veni mereu și stabilește de fiecare dată, fără a scăpa nimic din atenția sa. El este cel care normează totul, deci inclusiv moartea, căci numai el conține veșnicia. Este alfa și chiar omega, omega și alfa, în funcție de perspectiva din care îl privești și cuprinde toți intermediarii. Prezentul care încă nu s-a întâmplat este locul ființei, locul atotputerniciei de necontestat. Bine, dacă vrei să stai ascuns în cămară pe întuneric, nu ai decât să o faci, nu vei vedea nimic și nu vei fi văzut de ai tăi, dar nu reproșa nimănui apoi dacă ai spart borcanul cu dulceață!
Timpul poate fi stăpânit, căci nu el este creatorul său, iar stăpânirea asta înseamnă înțelegerea succesiunilor evenimentelor și a eternității dintre ele. Orice perioadă poate fi statică spre infinit, sau este prea scurtă pentru a fi cuprinsă. Evenimentele primesc puncte de reper, dar acestea nu trebuie urmărite. Orice perioadă de timp aparține eternității.
Cum spunea Emil Cioran, ”Doamne fără tine sunt nebun, și cu Tine înnebunesc.” Aici, între cele două nebunii, este punctul de flexiune, intermediarul celor două stări stăpânite de mediocritate. Este momentul infinitului. Este momentul permanent al divinității. Înainte și după, sau mai ales înainte și imediat un după, fără nici un intermediar. În intermediar stă ceea ce numim adevăr, în ceea ce încă nu s-a întâmplat dar e prezent, deci este momentul deciziei. Acesta este timpul prezentul care încă nu s-a întâmplat, locul în care viețuiește divinul, singurul a temporar și omniprezent, căci e chiar infinitul. Prezentul continuu, iar nu cel întrerupt de la trecut la viitor, este locul veșniciei fiind sălașul divinității, locul sfintei sfintelor.
Rămâne problema stesantă a momentului chemării divinității. Adică va veni ea de fiecare dată când îi cerem, sau asta nu depinde de noi, deși ar trebui și ne dorim asta. Da, nu de fiecare dată căci nu îl accepți de fiecare dată, fiind depărtat de ea. Mergi mai aproape și se va întâmpla. sau alte fel pusă Problema, va fi el disponibil la cererea mea?
Dintre toate preocupările omului, cea mai importantă pare a fi cea legată de crearea și ameliorarea conținutul mental, un act de cultură dacă vreți altfel, cel care fixează înțelesul. Un răspuns la toate și nu după puterile fiecăruia ci se vrea după o putere care stă la baza tuturor celorlalte puteri, făcând totul posibil. Aici ne educăm atitudinea față de tot, căci nu există o atitudine față de un particular numai în măsura în care el face parte dintr-un tot. Religiosul este aici stăpânul incontestabil. În mental este lumea înțelesurilor și tot acolo este cel care le înțelege. Înțelesurile sunt fixate după reguli unice în structuri extrem de complexe, mult mai complexe ca orice mașinărie inventată sau imaginată și atunci acolo este marea mașinărie care le domină pe toate celelalte. Numai că este acolo nu este o mașinărie posibil de înțeles și reprodus, este ceva mult mai mult decât o mașinărie. Este ceea ce numim viață. Probabil nu o vom putea înțelege, decât în momentul în care va fi creația noastră, o viață creată de noi de va fi posibil, dar întracolo merg lucrurile se parte.
Nu o putem înțelege, dar o putem studia și probabil în scurt timp o vom putea copia. Poate reușim chiar să copiem întrucâtva un întreg creier uman și atunci avem o copie a cuiva, iar dacă aceasta va avea un suport durabil, acel cineva va deveni un soi de nemuritor. Acțiunile sale se vor materializa prin intermediul tehnicii de calcul, dar cam asta facem și acum. Eu în fața unui computer, scriu la ceea ce mă gândesc. Apoi, la fel din fața computerului prin intermediul tastaturii, pot mișca brațul robotic al unui instrument spațial și da, dacă îl vedeți mișcându-se eu am făcut-o. Computerul este un mediator, un instrument cu ajutorul căruia reclădesc și sper nu distrug, întreg universul. Reclădesc după utilitatea mea și atunci vreau un univers care mă servește, dar deopotrivă trebuie să-i servească și pe alții și atunci trebuie să am o societate în care se permit numai acțiunile și inacțiunile conforme.
Universul se așează în mentalul meu după principii culturale, dar el nu este o copie conformă, ci una eterică, una spirituală a înțelesurilor. Dar acel înțeles este mai mult decât acceptăm acum, este legată de fel de permisiune pe care o acordăm obiectului mental pentru a acționa oarecum individual în noul său mediu. Dacă universul posibil, circumscris subiectului, primește o copie spirituală în mentalul fiecărei ființe simțitoare, copie care este una individual codificată și indescifrabilă pentru un altul, iar subiectul locuiește în acea copie spirituală a lumii, atunci acolo vor avea loc toate evenimentele de la primul la ultimul. Primul e un ceva trecut și semnificat, iar ultimul e iarăși o semnificație, care în interpretarea ei poate avea sensul că este fără de sfârșit și mai puternic decât un orice altceva. Logica aceasta este validă.
Copia universului semnificat, este intelectul individual codificat și indescifrabilă pentru un altul. Mental formată de la locul în care spiritul, supranaturalul, atinge materia, naturalul. Nu neg că părți din mentalul unui subiect pot fi decodificate sau chiar regiuni întregi, dar Decidentul nu va fi decodificat. El este o relație față de toate celelalte din el și nimeni nu va fi în aceeași relație cu aceste celelalte. Totul poate fi reprezentat de simțuri, căci ele sunt locul în care spiritul s-a întins să studieze materia. Simțurile atribuie semnificații în tot, nu separat unul față de celălalt. Ceva poate avea un anumit miros mai pregnant, dar și o culoare, sunet sau gust. Fiecare obiect mental atunci, poate fi format și transmis printr-o paletă a simțurilor care este circumscrisă fiecărui subiect. Sunt conexiuni cu mediul social circumscris subiectului, dar paleta este în cele din urmă una individuală, chiar dacă sunt asemănări în cadrul unei aceleiași societăți. Și atunci, pentru fiecare subiect, identificăm pentru început această paletă a simțurilor, identificăm universul semnificat, narațiunea universului semnificat ca mod de dinamică a obiectelor mentale, romanul de acțiune al fiecăruia. Universul semnificat și narațiunea universului semnificat, este paleta sentimentelor. O copie a mentalului pentru conformitate va trebui să includă toate obiectele mentale și ”narațiunea” lor, ca mod de raportare. Să ne imaginăm că această chestiune ar fi posibil de realizat prin intermediului unui joc video de genul RTS (real time strategy) în care obiectele mentale sunt așezate după un plan strategic (narațiunea) și lăsate să interacționeze relativ-conform.
În tăcere se găsește Căutatul, Nespusul, Cel care nu are forme comunicabile, căci este mai mult decât orice comunicare. El se sustrage în intimitatea lui oricărui cuvânt sau șir de cuvinte. Intimitatea este superioară celei a cuvântului și în spatele fiecărui cuvânt pot sta ascunse zeci de semnificații incomunicabile. Construcția mentalului fiecăruia este diferită. Comunicarea structurii mentale este imposibilă, ea fiind ultra specializată pentru fiecare, reprezentând un construct propriu. Pot fi convenții de comunicare dar acestea par a fi departe de a reuși să transmită pentru un altul așezarea mentalului. Prin comunicare ne ajutăm, înființăm și desființăm uniuni, ne stabilim natural. Aici cădem de acord asupra numelor lucrurilor naturale, asupra a tot ceea ce prezintă o așezare a naturalului față de noi. Mentalul, partea în plus față de comunicabil, este supranaturalul. Supranaturalul în partea lui evidentă nu poate fi comunicată deoarece este reprezentat în fiecare moment o mulțime de nume. Îi poți spune un tot, dar nu l-ai numit în felul ăsta. El scapă de fiecare dată comunicării. Asta nu înseamnă că nu e stabil, dar orice privire îl schimbă după ochiul care în privește.
Religia este acceptată ca fiind credința și venerarea unui zeu sau zei sau orice astfel de sistem de credință și cult. Această venerare presupune exteriorizarea unui sentiment puternic de respect și admirație pentru Dumnezeu sau pentru un zeu, a iubi, respecta și admira foarte mult pe cineva sau ceva, adesea fără a observa calitățile proaste ale acelei persoane sau lucruri:actul de a te închina lui Dumnezeu sau unui zeu, adesea prin rugăciune sau cântec. Credinciosul sau se abandonează pe sine în fața sacrului, sau cel mai adesea, dorește ceva la schimbul practicii cultului.Cultul se face într-un sistem de credință ce presupune sprijinul unor persoane, mai mult sau mai puțin calificate, ori fără nici o calificare, sau chiar în mod individual. Credinciosului i se cere însă în cele din urmă, un efort pur individual, obținut prin practicarea meditației sau rugăciunii. O detașare față de imediatul ce îl înconjoară și care este legat oareceum de suferințele trecute. O privire spre cele mai adânci locuri ale minții, o modificare a tiparelor întâlnite acolo și odată îndeplinită această primă sarcină, păstrarea acelor tipare față de orice altcineva.
A întreprinde anumite gesturi sau a lua anumite atitudini, a avea anumite informații, toate pentru a a-ți forma o anumită constituție mentală. Cultura este atitudine față de tot celălalt, încercare de valorizare a lumii și atunci religia ar fi și ea cultură, una serioasă, diametral opusă consumului frivol.
Trebuie să și ai de unde lua modelul cultural și este necesară o țară care să-l facă și să-l păstreze, pentru a-l permite fiecărui locuitor al său. Lucrurile se văd pe lumină și atunci lumina este îndărătul fiecărui văzut, ăsta fiind începutul, iar sfârșitul este identic, dar nu într-un cerc. Lumea apare, se multiplică și apoi înalță, pentru a se întoarce tot în ea. Multiplicarea este pentru înălțare prin cuprinderea a tot celălalt, numai că atunci va fi un alt tot celălalt și de nepătruns în momentul pătrunderii. Înălțarea este cuprinderea a tot celălalt, prin mentalizare fără multiplicare. Pe pământ sunt acum aproximativ 5 miliarde de alte lumi.
Fiecare Ființă cuprinde într-însa întreaga desfășurare relativizată sieși a ființării și dincolo de asta nu poate fi nimic pentru Ea. Ființa niciodată nu-și greșește, iar în relație față de o Alta are întotdeauna dreptate, dar este într-o comunitate și numai în aceasta poate fi. Deci are o datorie față de comunitatea sa și față de fiecare alt membru al ei. Fiecare ființă cuprinde totul, de la creație la apocalipsă și apoi totul între aceste două momente. Fiecare ființă cuprinde totul într-însa și acest fiecare din tot, este o așezare peste un deja fiind în tot. Fiecare ființă este o unicitate absolută, dată de valorizarea, în tot sau în parte, a constructului în etapele devoluțiunii sale.
Asta este relația comunitară față de orice ființă, respectul acesteia prin înțelegerea unicității și complexității sale. Înțelegerea sfințeniei ce o cuprinde în cuprinderea ei.
Nu avem nevoie de o cultura cu totul noua, ci mai degrabă să ne debarasăm de balast, de ce nu este bun din culturile de acum, acceptând istoria care ne-a format ce suntem, ca atare. O sistematizare și o curățenie. O corectă apreciere a fenomenului rațional și o reașezare a acestuia în centrul comunității. Ludwig Wittgenstein spunea îndreptățit dintr-o anumită perspectivă, că fiecare din noi poate fi redus la 2 sau 3 cuvinte, dar și că fiecare este propria sa lume, așa că nu aveți în final mult de lucru și nici grijă pentru critici sau lipsă de timp.
Cuvintele sunt cărămizile lumii, ale singurei lumi posibile, a lumii discursului, a celei pe care o înțelegi ca fiind locuită de tine și de ceilalți. A sta în această lume înseamnă a fi alături de cel care dă sens, alăturat unui conținut mental imanent și transcendent, alături de celest. Comunicarea nu este legată numai de limbaj, ca exprimare vocală ori scrisă după reguli gramaticale sau corporal, limbajul este urma mea în natural alăturată celor ale înaintașilor mei
Și atunci ce ne rămâne ? Ce stă în puterea noastră de a îmbunătăți în ceea ce ne privește, în cea mai intim loc din mentalul nostru? Ce stă în puterea noastră, dacă lumea este formată din ceea ce noi numim cuvânt, mai precis din înțelesul particular pe care îl dăm fiecare cuvântului și compozițiilor din acestea. Stă propriul discurs, model al discursului totalizator, construct din cuvânt. La urma urmei, moartea, învierea sau viața veșnică sunt forme literare, dar care devin incontestabile prin încadrarea lor în discurs. Noi suntem în esență, ființe discursive, paradigme unice, oglindiri interpuse. Comunitatea ne permite devoluțiunea, crează modelul și cadrul de viață pentru permisiunea acesteia. Comunitatea reprezintă toate punctele noastre de sprijin și de aceea este singura cărare, locul pe care pășim și trebuie să o facem delicat. Morala că se întoarce împotriva ta căci comunitatea este în tin și pumnul dat celuilalt este pumnul pe care ți-l dai chiar ție. Este piatra aruncată în apele unui lac.
Cuvântul poate cuprinde totul și chiar dacă acum cel mai adesea încărcătura lui semantică lasă de dorit, el își îngăduie progresul. Tot ceea ce apare, apare în cuvânt, iar acesta poate conține chiar și ceea ce nu apare. Cuvântul încadrat discursiv se reformează și formează în exprimarea lui. Timpul este distanța între schimbările unui aceluiași, iar în perspectiva schimbatului modificările sunt consecutive și pot părea miraculoase ca atare. Cuvântul nu conține numai o construcție fonetică, ce indică spre posibilități alte stărilor de lucruri, existente, posibile sau imposibile, ci indică o reconstrucție mentală autosuficientă și materializabilă prin exprimarea ei în diverse medii.
Cuvântul încadrat discursiv formează cealaltă lume, cea a semnificațiilor a acestor reconstrucții mentale. Acțiune spre și dinspre aceasta are caracteristici diferite față de acțiunea în natural și poate începe cu o deschidere și închidere ritualică, între care se află o intercomunicare meditativă. Ceea ce este găsit în mijlocul acestui demers, este marele secret, este actul de cultură, cel care îndrumă pașii.
Este necesar să ne scriem fiecare propria carte a vieții, în care suntem liberi să stabilim numărul de capitole și aventurile la care este posibil să participăm și toate vor avea consecințe. Cartea aceasta, a vieții fiecăruia, are în principal o existență verbală, sau mai bine zis poate fi exprimată verbal. Exprimarea asta nu este în integralitate, nici ca și conținut și mai ales nici ca și calitate. Dacă o facem în scris ne apropiem prea mult de obiectul sacru și-l deformăm. Tot așa de bine putem însă prin scris, să creăm un nou obiect mental lăsând liberă imaginația. Unde este însă zeul în toată lucrarea asta? Păi unde altundeva, decât în postura de cititor, de interpret al cuvântului? Și dacă este așa, atunci întregul peisaj din fața noastră, cartea și cititorul ei, căci aceștia nu pot fi separați, sunt întreaga lume care ne este posibilă. Avem acum și instrumentele de ameliorațiune, cuvintele și legăturile lor. Pe acestea le putem cuprinde în tot sau în parte, învăța, schimba și păstra, apoi revenind asupra lucrării, cuprinde, învăța, schimba și păstra.
Cartea vieții se vrea a fi păstrată de și prin ceilalți și cele mai bune se așează într-o bibliotecă. Nu toate de acolo sunt bune, dar măcar cele mai multe ar trebui să fie așa, iar asta poate fi o întreprindere dificilă a bibliotecarului. Părți din multe cărți ale vieții primesc așadar o formă tipărită și acestea sunt destinate propriei memorii și apoi memoriei urmașilor. Ele cuprind învățăturile care merită a fi păstrate, hărți cosmogonice detaliate gata pentru a îndruma pașii, cărări bătătorite spre și dinspre celest.
Povestea lui Moise care îl întâlnește pe Dumnezeu sub forma unui rug aprins pe muntele Sinai este paradigmatică. În acea întâlnire, Moise primește cele 10 porunci un cod moral și juridic care va structura nu doar viața religioasă, ci și organizarea socială a poporului evreu. Înaintea bătăliei de la Podul Milvius (312), Împăratul Constantin ar fi avut o viziune în care i s-a arătat crucea și mesajul „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Ulterior, a legalizat creștinismul și a reformat imperiul în jurul noii religii. Profetul Muhammad a avut viziuni și revelații transmise de arhanghelul Gabriel în peștera Hira. Acestea au stat la baza Coranului, un corpus de reguli detaliate pentru viața religioasă și socială. Islamul a devenit nu doar o religie, ci și un sistem juridic și cultural extrem de coerent. În multe culturi arhaice, șamanul sau liderul spiritual avea „călătorii” sau întâlniri cu spiritele / zeii. Aceste experiențe serveau la stabilirea unor tabuuri, ritualuri, norme de viață și explicații pentru fenomenele naturale.
Despre Buddha și iluminarea (budism), ne aducem aminte că Siddhartha Gautama a avut o experiență de „trezire” sub arborele Bodhi. Nu a întâlnit un zeu personal, dar a avut o revelație despre natura suferinței și a eliberării. Rezultatul a fost o doctrină morală și practică ce reglementează viața adepților.
Avem mai nou o noțiune pe care o putem numi ”religia civilă”. Această religie civilă nu este o religie propriu-zisă (cu zei, temple și ritualuri clasice), ci un sistem de credințe, simboluri și ritualuri laice prin care o comunitate sau un stat își sacralizează propria identitate, istorie și valori. Conceptul a fost teoretizat clar de Jean-Jacques Rousseau în Contractul social (1762), unde el spunea că un stat are nevoie de o religie civilă, adică un set de valori comune care să susțină coeziunea socială. Termenul a fost apoi popularizat de sociologi precum Robert N. Bellah în analiza culturii politice americane. Bellah arăta cum în SUA există o „religie civilă” bazată pe respectul față de Constituție, venerația fondatorilor (Washington, Jefferson), ritualuri publice (4 iulie, jurământul pe Biblie), locuri sacre (Memorialul de la Lincoln, Cimitirul Arlington), discursuri care invocă „Providența” sau „Destinul Manifest”. Religia civilă nu este în opoziție cu religiile, dar funcționează ca un ciment ideologic și emoțional al națiunii.
În acest context un exemplu de întâlnire cu zeul în contextul religiei civile, îl găsim în discursul lui Abraham Lincoln la Gettysburg (1863). În plin război civil, Lincoln ține celebrul discurs de la Gettysburg, unde reinterpretează moartea soldaților ca un sacrificiu sacru pentru cauza libertății și democrației. Se referă la națiune ca având o misiune providențială („that this nation, under God, shall have a new birth of freedom”). Practic, valorile republicane sunt sacralizate, iar soldații devin martiri ai unei religii civile americane.
„Zeul” întâlnit nu e un zeu clasic religios de neatins, ci sacralizarea unei idei, națiunea însăși, libertatea, democrația. Dacă căutăm alte exemple de religie civilă, găsim în Franța republicană după Revoluția Franceză (cultul rațiunii, sacralizarea cetățeanului și a Patriei), în Uniunea Sovietică (sacralizarea muncii, a liderilor, a revoluției — deși ateistă oficial, ea avea ritualuri cvasi-religioase). Chiar și în România comunistă am avut cultul personalității lui Ceaușescu, ritualuri publice și diverse parade fastuase.
Emile Durkheim (1858–1917) fondatorul sociologiei moderne în „Formele elementare ale vieții religioase” (1912), nu folosește termenul religie civilă, dar arată că orice societate creează sacralitate, religia este un mod de a exprima și întări solidaritatea colectivă sau statul modern poate funcționa cu forme de sacralizare laică. Ideea că statul sau națiunea pot deveni obiecte de cult vine în linie directă din Durkheim. Robert N. Bellah (1927–2013) este cel care a relansat conceptul în epoca modernă în eseul său din 1967 „Civil Religion in America”.
„Religia civilă este un construct cultural prin care societățile transformă propriile instituții, valori și figuri fondatoare în obiecte de venerație publică. Întâlnirea cu „zeul” în acest context înseamnă: contactul cu o idee sau un eveniment care este ridicat la rang de sacru colectiv.
În toate cazurile, întâlnirea cu zeul, fie el chiar un zeu civil identificabil prin numărul de asigurare socială (CNP pentru România), revelația sacralității, în general, a avut o funcție generatoare de norme, de creare a coeziunii comunitare în jurul unui sistem comun de reguli, o legitimare a autorităților și oferirea unui sens transcendent vieții și suferinței.
Ceea ce numim religie este cea mai intimă formă a manifestării mentale, una care stă ascunsă chiar și intelectului care vrea să perceapă, căci astfel s-ar vrea a se autocuprinde, a se percepe ca distinct, ori nu este. Este sacralitatea intangibilă. Întâlnirea cu Sinele, construct cultural colectiv, este Teofania, este apariția Zeității. Marea întâlnirea manifestă într-o formă observabilă și tangibilă. Ea nu va trece niciodată de nivelul Deus ex machina, căci atâta vreme cât zeul stă la baza lumii, găsirea lui nu va fi posibilă decât dintr-o altă lume și atunci dacă îl cauți, trebuie să știi că va trebui să părăsești lumea în care ești acum. Spunând asta nu mă refer la o moarte explicită, ci mai degrabă la una în tot culturală, atât timp cât apreciez lumea ca fiind chiar un construct cultural. Teofania nu trebuie căutată în scop autotelic sau de divertisment, ci a fi în preajmă zeului, este cel mai de dorit, o schimbare paradigmatică. Fiecare trebui să participe la teofanie.