Expresia „Dați Cezarului ce este al Cezarului” se regăsește în toate cele trei Evanghelii sinoptice din Noul Testament, în contextul unei încercări a fariseilor de a-l prinde pe Iisus în capcană cu o întrebare politică delicată. În Matei 22:21 la întrebarea ucenicilor fariseilor, dacă se cuvine să fie plătit tribut Cezarului sau nu, Isus i-a întrebat la rândul lui a cui chip este pe moneda pentru tribut. Ucenicii au răspuns: «A Cezarului», iar ar El a replicat: «Daţi, deci, Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu».”. În Marcu 12:17 pe aceeași demonstrație Iisus le-a zis: «Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu» și în Luca 20:25: „Iar El le-a zis: «Aşadar, daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu».”
În acea perioadă Biblică, Iudeea era sub ocupație romană. Fariseii adică liderii religioși și irodienii susținători ai puterii politice, l-au întrebat pe Iisus: „Se cuvine a da dejdie (taxă) Cezarului sau nu?” Era o capcană perfectă. Dacă spunea „Da”, era considerat un trădător al poporului evreu și al legii divine, care spunea că doar Dumnezeu e rege. Dacă spunea „Nu”, putea fi acuzat de rebeliune împotriva Romei și arestat de autoritățile imperiale.
Iisus atunci, a cerut o monedă (un dinar) și a întrebat: „Al cui e chipul acesta și inscripția de pe el?”. Ei au răspuns: „Ale Cezarului”.
Aceasta este interpretarea fundamentală, căci există o distincție clară între obligațiile civile față de stat și cele spirituale legate de credință. Creștinul are datorii față de societatea în care trăiește cum ar fi acelea de a respecta legile și a plăti taxele, dar acestea nu trebuie să încalce datoria față de divinitate.
Prin această replică, Iisus validează ideea că autoritatea statală are un rol legitim în menținerea ordinii prin existența unei monede, construirea de drumuri și asigurarea protecției, motiv pentru care cetățenii trebuie să contribuie prin taxe la aceasta.
Mesajul subtil este acela că dacă moneda poartă chipul Cezarului și îi aparține lui, omul poartă chipul lui Dumnezeu conform Genezei și, prin urmare, ființa umană îi aparține în totalitate lui Dumnezeu. Puterea politică poate cere banii, dar nu poate pretinde stăpânire asupra conștiinței sau sufletului.
Astăzi, chestiunea datoriilor civice este afirmată ca fiind evident depășită, iar expresia este folosită laic cu alte scopuri. De exemplu, pentru a indica recunoașterea meritelor, adică a acorda cuiva creditul sau respectul pe care îl merită într-o anumită situație. Ea se mai referă la echitate, potrivit căreia trebuie să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine, conform legii sau dreptății. Apoi se mai referă și la neutralitatea, adică la intenția de a nu amesteca problemele administrative cu cele morale sau personale.
Dați Cezarului ce este al Cezarului, se spunea pe vremea lui Isus, ca și pe vremea noastră de altfel, căci a spune „Da”, taxelor poate fi trădare pentru cei apropiați, iar a spune „Nu”, poate fi rebeliune împotriva autorităților mai mult sau mai puțin imperiale. Este pe aici pe undeva o distincție între obligațiile civice și cele religioase, dar în fond și la baza noastră, nu suntem decât ființe spirituale, și când spun asta nu mă refer la o anumită religie sau la religie în general. Dacă contează intelectul, atunci trebuie să facem o distincție clară, între ceea ce ne aduce beneficii și ceea ce nu ne aduce beneficii, în sensul repudierii activității forțate care nu ne aduc beneficii intelectuale. Aici exclud necesitățile de bază, care clar trebuie satisfăcute, atât cât este necesar pentru a putea gândi cât mai bine, să spun așa. Satisfacerea nevoilor de bază trebuie însă să se limiteze la necesarul de timp și valoare.
Acum nu mai este necesar numai să plătim taxele, ci mult mai mult de atât. Să ne dăm întregul corp și mult mai mult de atât, să ne dăm întreaga conștiință Cezarului. Această obligație de cedare în totalitate este condiție sine qua non a viețuirii în contemporan. Dacă cu taxele, chestiunea pare clarificată de cel ce poartă sabia, cu întregul corp și minte lucrurile trebuie nițel clarificate.
Corpul e cel care produce în principal plăcere prin satisfacerea lui, iar cea mai rapidă satisfacere totală a cea obținută probabil prin droguri. Mă rog diverse substanțe cum ar fi zaharurile sau mâncatul în exces și regulat se încadrează aici și sunt multe altele. Întregul sistem de protejare publică a sănătății se încadrează și el aici. Ivan Illich (1926–2002) a fost un critic radical al instituțiilor moderne, iar afirmația că „nu mai știm să ne trăim boala” se află în centrul analizei sale despre declinul autonomiei umane. Illich argumentează că medicina modernă a depășit un prag critic, devenind ea însăși o amenințare la adresa sănătății și are dreptate când face asta.
Cu mintea este pe undeva la fel. Luminile spectacolelor și trucajele, iluziile beatitudinilor interstelare și a expansiunea corporale la infinit distrug limitele rațiunii și o fac inutilă. Același Ivan Illich ne spune că școlile nu satisfac nevoile noastre individuale, susținând noțiuni false și înșelătoare de «progres» și dezvoltare, fiind alimentate de convingerea că producția, consumul și profitul în continuă creștere sunt etaloare adecvate pentru măsurarea calității vieții umane. Universitățile noastre au devenit centre de recrutare pentru personalul societății de consum, calificând cetățenii pentru diverse servicii și în același timp eliminându-i pe cei considerați nepotriviți pentru cursa competitivă. În cartea sa îndrăzneață și provocatoare (Deschooling Society, Calder & Boyars 1971), Illich sugerează câteva reforme radicale și interesante pentru sistemul de învățământ. Măsurile sugerate în Deschooling Society, susține el, sunt necesare pentru a întoarce civilizația din goana sa nebună spre violență pentru satisfacerea închipuitelor nevoi.
Am scris puțin, foarte, foarte puțin pe aici asupra subiectului care merită o dezvoltare pe măsură. Prin urmare, va trebui să completați voi liniutele între punctele indicate, pentru a face să apară întregul desen și o puteți face. Totuși, dacă așa stau lucrurile, acum nu se mai pune problema de a da Cezarului ce este al Cezarului, ci să dăm totul Cezarului. Să ne abandonăm Cezarului !