dinOU
Alibiul este o dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea a aceea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. Mai este un mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi sau la figurat o justificare, pretext sau scuză. Mă refer aici mai cu seamă la termenul cu înțelesul său literar folosit de Larousse, ca mijloc folosit de cineva pentru a scăpa de o realitate neplăcută sau dezagreabilă, o diversiune, un paliativ. A găsi în muzică un alibi pentru propria tristețe.
Apoi, ”entertainment” vine din engleză și se traduce, în general, prin divertisment. El cuprinde tot ce ține de artă populară cum ar fi muzica, filmul, teatrul comercial, televiziunea, jocurile sportive, video sau spectacole, adică activitățile recreative organizate pentru plăcerea publicului. Entertainment înseamnă activități sau produse destinate să capteze atenția și să producă plăcere, relaxare sau o anumită emoție.
Entertainment-ul este observat că are o utilitate psihologică prin aceea că este un factor de reducere a stresului, oferind o descărcare de tensiune, o „supapă” psihică. Filmele, muzica sau sportul ne permit să trăim emoții intense într-un cadru sigur, fără consecințe directe și prin aceasta ar ajuta la o antrenare a emoțiilor. Nu vei mai fi surprins când zboară prin fața ta pumnul vecinului supărat că i-ai călcat florile din fața casei. Entertainment-ul generează o coerență identitară. Oamenii își exprimă personalitatea prin preferințele lor culturale. Mersul la cinema, la meciuri sau festivaluri creează un sentiment de comunitate.
Multe forme de entertainment stimulează imaginația, creativitatea, sau memoria și aici avem ocupații gen rezolvarea de puzzle-uri, jocuri strategice sau citirea de literatura fantastică. Dacă ar fi să ne luăm după Aristotel, tragedia și arta dramatică eliberează spectatorul de emoțiile acumulate printr-o „purificare” simbolică. Entertainment-ul modern joacă aceeași funcție. Divertismentul nu e doar distracție, ci adesea un vehicul de reflecție. Filmelele, serialele, sau romanele populare pot problematiza teme politice, morale, existențiale. Filosofii de la Platon la Nietzsche au remarcat importanța „jocului” în viața umană. Entertainment-ul e expresia acestei dimensiuni ludice fără de care viața ar fi doar muncă și raționalitate rigidă. În tradiția critică (Adorno, Horkheimer), entertainment-ul poate fi văzut ca „industrie culturală” care adoarme spiritul critic și întreține conformismul. Dar în alte perspective, la Umberto Eco, sau în cultura populară, el e și un spațiu al creativității și al rezistenței.
Entertainment-ul este bun psihologic pentru că eliberează, relaxează și structurează emoțiile, și e valoros filosofic pentru că reflectă și problematizează sensul vieții în forme accesibile și comune. El este o mediere între nevoia de joc și nevoia de sens.
În lucrările sale de sociologie (de ex. The Forms of Capital și alte texte), Pierre Bourdieu folosește frecvent noțiunea de „alibi” pentru a arăta cum poziții/opiniile servesc drept justificări sau pretexte ce maschează raporturi de putere. Este un uz intelectual clasic în critica socială. „Alibiul” la Bourdieu nu e un concept formalizat teoretic, dar funcționează ca dispozitiv retoric și analitic. El demască strategiile de legitimare și arată cum indivizii sau instituțiile își construiesc justificări pentru a evita confruntarea cu adevărul social. Pentru Bourdieu, „alibiul” este mereu un mecanism de evitare, o scuză care maschează lipsa de onestitate, simplismul sau inacțiunea. Critica lui e îndreptată împotriva tuturor acestor false justificări care întrețin dominația socială și reproduc inegalitățile.
Premisa mea e legată de anticipația unui rol primordial de alibi, ce l-ar juca ceea ce numim generic instituțiile statului. Adică țin locul unei lipse prin formarea unei diversiuni, un paliativ. Aceste instituții ale statului, în proiect, există pentru a asigura continuitatea a ceea ce numim ordine juridică și socială. Spre deosebire de voința cetățenilor, care este schimbătoare, fragmentată și uneori contradictorie, instituțiile teoretic trebuie să fie permanente, stabile și autonome.
Instituțiile nu pot depinde strict de voința imediată a cetățenilor. Aceasta din pricina fluctuația opiniei publice, căci voința cetățenilor se schimbă rapid, în funcție de emoții, interese, contexte economice sau politice. Dacă instituțiile ar urma aceste variații, statul ar fi instabil, deciziile ar fi incoerente și drepturile ar deveni nesigure. Pe urmă instituțiile nu pot fi la discreția majorității momentane, altfel s-ar ajunge la tirania majorității, concept discutat de Alexis de Tocqueville. De asemenea, funcționarii, judecătorii, armata, administrația publică au nevoie de pregătire tehnică și de proceduri clare. Dacă ar fi subordonate în fiecare clipă opiniei populare, și-ar pierde caracterul profesional și obiectiv.
Instituțiile statului sunt concepute să funcționeze neîntrerupt, chiar și atunci când guvernele cad, alegerile schimbă majoritățile, cetățenii trec prin crize sociale. De exemplu, în teorie justiția trebuie să continue să judece cauzele, poliția să asigure ordinea publică, administrația să elibereze documente, indiferent de voința conjuncturală a cetățenilor sau a guvernului.
Paradoxal, autonomia instituțiilor nu este opusă democrației, ci o garantează. Legea este expresia voinței generale (Rousseau), dar instituțiile aplică legea în mod stabil și egal. Autonomia lor protejează cetățenii împotriva abuzului de putere al unui guvern care nu poate folosi justiția ca instrument politic. Prin permanență, instituțiile dau încredere în stat: cetățenii știu că drepturile lor nu dispar peste noapte.
Instituțiile statului trebuie să fie autonome de voința cetățenilor, nu pentru a o ignora, ci pentru a o proteja în forma ei raționalizată și stabilizată prin Constituție și lege. Cetățenii decid cadrul general prin alegeri, referendumuri, sau inițiative civice. Instituțiile aplică acest cadru cu neutralitate și permanență, fără să fie trase de emoția sau impulsul momentului. Altfel spus, cetățenii dau direcția, instituțiile asigură drumul stabil.
Mai observăm pe aici, pentru a ajunge la o oarecare concluzie, teoria formelor fără fond, care a fost formulată pentru prima dată de Titu Maiorescu, critic literar, filozof și om politic. Aceasta a apărut în eseul său „În contra direcției de astăzi în cultura română” (1868), publicat în revista „Convorbiri literare”, organul de presă al societății „Junimea”.
Maiorescu a observat pe vremea lui cum că, după Unirea Principatelor (1859) și instaurarea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în România s-a încercat o modernizare rapidă prin importarea de instituții, legi și practici occidentale. A fost stabilit un parlament, coduri de legi, academie, universități, partide politice ș.a.m.d. Acestea erau forme occidentale, dar în societatea românească nu exista încă „fondul” social, economic și cultural care să le susțină. De exemplu, aveam un Parlament, dar nu o clasă politică matură și o opinie publică educată; aveam școli, dar lipsea baza intelectuală și tradiția academică; aveam coduri moderne, dar populația trăia încă într-o structură rurală tradițională. Maiorescu a denunțat fenomenul drept „forme fără fond”, adică pe scurt o imitație a Occidentului, care creează aparențe de modernitate, dar nu de realitate. Mai târziu, ideea a influențat dezbateri culturale și politice majore, de la E. Lovinescu, care a reinterpretat teoria, pledând pentru sincronism, până la Nae Ionescu sau Noica.
După căderea regimului comunist (1989), România a intrat într-un proces accelerat de reformă politică și instituțională. S-au importat Constituția după model occidental, instituțiile democratice cum sunt Parlamentul bicameral, partidele, Curtea Constituțională, un sistem economic de piață, sau structuri judiciare independente.
Problema maioresciană însă rămâne în vigoare. Aceste „forme” au fost introduse prin imitație și presiune internațională, dar „fondul”, adică mentalitățile, cultura civică, infrastructura economică, practica democratică care să le susțină, nu erau suficient dezvoltate.
Parlamentul a funcționat formal, dar adesea ca spațiu de scandal și blocaj, nu de construcție legislativă responsabilă. Partidele au preluat modelul pluralismului, dar au funcționat mai degrabă ca rețele clientelare. Economia de piață a fost adoptată, dar fără o cultură a competiției loiale și a responsabilității fiscale.
După integrarea în Uniunea Europeană (2007) România a preluat un întreg arsenal de reguli, directive, agenții de reglementare, mecanisme de control. Pe hârtie, ele arată ca în orice stat occidental, dar în practică, de multe ori, ele funcționează doar parțial. Cu alte cuvinte există instituția, există organigrama, există procedura, dar decizia reală este amânată, blocată sau deturnată.
Printre exemple putem enumera ANI (Agenția Națională de Integritate) – creată sub presiunea UE, dar ani de zile a fost lipsită de mijloace eficiente. Autoritățile de reglementare energie, telecomunicații etc., formal independente, dar în realitate numite politic. În ceea ce privește fondurile europene, există stabilite structuri de absorbție, dar gradul de utilizare a fost redus din cauza lipsei de capacitate administrativă.
Oamenii cunosc răspunsurile atunci când sunt întrebați, dar când trebuie să ia o decizie comună, lucrurile se blochează într-o ceartă și, mai ales, într-o pauză lungă, chestiune perfect integrabil în critica maioresciană. „Forma” este cunoașterea verbalizată, omul știe ce trebuie făcut, a învățat ca o poezie regulile discursului public. „Fondul” ar fi capacitatea practică de a coopera, de a negocia, de a construi consens, cel care lipsește. Ca rezultat, de la ședințele de asociație de proprietari, la cele de sindicat, de consiliu local sau chiar din Parlament ajung la o ceartă și apoi la „pauză”, adică o amânare perpetuă a deciziei. Această „pauză” este simptomul lipsei de fond, nu există cultura dialogului și a compromisului, ci doar forma lui ce ține de retorica posibil de reținut mecanic.
În sinteză, în perioada 1989–2007, sunt importate instituții democratice, dar funcționare este de multe ori clientelară sau blocată. Din 2007 până în prezent, continuă importul de reguli europene, dar aplicarea lor este selectivă, formală, uneori doar pentru a satisface monitorizările externe. În plan social, oameni care pot reproduce discursuri democratice, dar, confruntați cu decizia colectivă, intră veșnic în conflict sau în amânarea deciziei. România postrevoluționară și post-aderare la UE trăiește încă fenomenul „formelor fără fond”, structurile există, dar funcția reală întârzie să apară.
Instituțiile unui organism statal, ar trebui să funcționeze asemeni unui ceas automat elvețian. Trebuie să fie independente și în funcțiune permanentă, deoarece ipotetic poate apărea oricând un caz de urgență și fără să necesite un efort personal direct al beneficiarilor. Ele trebuie stabilite și puse în funcțiune conform celor stabilite, iar apoi ameliorate, dacă se observă necesitatea în a face aceasta. Instituțiile nu trebuie să servească drept justificare sau pretext ce maschează adevărata desfășurare a lucrurilo.
La noi însă instituțiile nu par a fi întocmai funcționale, ci numai reprezentate de statistici, grupări de oameni cu un anumit interes, ce numai poartă un nume și au un regulament de funcționare justificativ. Activitățile se demarează în beneficiu personal al membrilor și apropiaților acestora, dar mai ales dau impresia unei organizări eficiente, ceea ce pune oamenii cu botul pe labe. Instituțiile țin locul bunei guvernări, întocmai cum pe vremuri ideologia de partid ținea locul gândirii, constituia un paliativ al acestea. Funcționarilor le sunt inventate diverse trepte și examene de grad, în integralitate ficțiuni și simulacre intelectuale fără nici o noimă.
Statul își justifică existența prin funcțiunea sa socială, dată de funcțiunea instituțiilor sale. Nu importă aici atât fluxul de producție al bunurile materiale, cât a celor spirituale, cele care ne lipsesc în cea mai mare măsură. Ele lipsesc în cantitatea minimă necesară pentru a declara o regulă, sau set de reguli, ca ceva funcțional și deci existent. Realitatea neplăcută și dezagreabilă, este cea care ne înconjoară, iar alibiul, ca mijloc folosit pentru ne distanța și a refuza implicarea în rezolvarea problemei, este înființarea normativă a instituțiilor pe care le numim democrate, nu funcționalitatea lor conform statutelor. Nostalgici după vremea lui Maiorescu, avem numele, nu și funcția numelui. Instituțiile par a fi mai degrabă un alibi pentru entertainment, adică țin locul la ceva, oferind divertisment. Stabilirea lor poate elibera și relaxa, spectacol în căutarea de sens.