”Ceea ce dă succes multor lucrări este relația dintre mediocritatea ideilor autorului și mediocritatea ideilor publice.”
Sébastien Roch Nicolas, cunoscut sub numele de Nicolas de Chamfort (1740 – 1794) Académie française, 1781
Rezumat: Am consumat întregul conținut intelectual al lumii ăsteia și a rămas doar zgomotul de fundal produs de mediocrii. Aceștia nu sunt vitejii supraviețuitori, ci constituie relicve arheologice ale fostei cunoașteri. S-au păstrat nu prin măreția realizărilor, ci prin aceea că au decis că vor respecta standardele, formând diverse organizații de unde iau hotărâri pentru obligarea celorlalți la conformare. Împreună formează felurite autorități colective cât mai extinse, deci incontrolabile. Corpul lor comun constituie Leviatanul, cel care tocmai a adus sfârșitul lumii.
Marea adunarea conspirativă
Antica democrație Ateniană și conducerea celor buni
Trecuta Apocalipsă
Marea adunarea conspirativă
Plec aici de la a lămuri înțelesul termenului de „Conspirație” într-o perspectivă mai documentată și la final observ că adunările lor sunt mai ales conspirative și cât mai cuprinzătoare. Termenul de „conspirație” se referă, în sensul său cel mai fundamental, la o înțelegere secretă sau un plan ilicit elaborat de două sau mai multe persoane pentru a atinge un scop, de obicei ilegal, imoral sau dăunător (Merriam-Webster Dictionary. „Conspiracy.”). În contextul socio-politic, o conspirație implică adesea un complot secret al unui grup puternic pentru a manipula evenimente sau instituții în propriul lor beneficiu, subminând interesele generale. Din perspectiva științifică și sociologică, pare crucial să se facă distincția între o conspirație reală, ca acțiune secretă documentată, care a avut loc și o teorie a conspirației, adică o explicație care atribuie un eveniment sau un fenomen unui complot secret, adesea fără dovezi solide sau chiar în ciuda dovezilor contrare (Brotherton, R., French, C. C., & Dagnall, N. (2013). „Assessing the beliefs that underlie conspiracy theories: The Conspiracy Mentality Questionnaire.” Personality and Individual Differences, 55(5), 540-547)
Elementul definitoriu al unei conspirații este secretul. Acțiunile sunt planificate și executate departe de ochii publicului, tocmai pentru că ar fi considerate inacceptabile, ilegale sau ar genera opoziție dacă ar fi expuse. Scopul este de a manipula o situație sau un sistem fără ca publicul larg să conștientizeze adevărata natură a acțiunilor. Conspirațiile mai implică întotdeauna grupuri de persoane sau entități (indivizi, corporații, facțiuni politice, servicii secrete) care împărtășesc un interes comun și acționează concertat. Aceste grupuri pot fi formale sau informale, dar au un scop comun care motivează acțiunea lor secretă. Obiectivul final este adesea manipularea unor aspecte ale societății – piețele financiare, procesele politice, opinia publică, resursele – pentru a acumula putere, bogăție sau influență (Robins, R. S., & Post, J. M.. Political Paranoia: The Psychopolitics of Hatred. Yale University Press 1997). Conspirațiile, atunci când sunt reale, pot avea un impact profund negativ asupra societății, erodând încrederea în instituții, distorsionând adevărul și subminând procesele democratice.
Științele sociale și istorice analizează conspirațiile din prisma dovezilor empirice și la clasifică ca fiind reale, sau teorii ale conspirației. Conspirațiile reale: Sunt acele comploturi care, prin investigații jurnalistice, academice sau judiciare, s-au dovedit a fi adevărate și au fost documentate cu dovezi concrete. Anumit exemple ilustrează cazuri unde acțiuni secrete și ilicite au fost demonstrate.
Avem teorii ale Conspirației, adică ipoteze explicative care postulează existența unor conspirații, adesea bazate pe speculații, dovezi anecdotice sau interpretări selective ale datelor, și care persistă chiar și în fața dovezilor contrare (Douglas, K. M., Sutton, R. M., & Cichocka, A. (2017). „The social psychology of conspiracy theories.” Current Opinion in Psychology, 16, 33-40 ). Psihologia socială studiază de ce oamenii cred în teorii ale conspirației (ex: nevoia de control, de a găsi sens în evenimente haotice, de a aparține unui grup) (id.) Este esențial să nu se confunde cele două concepte. Faptul că o conspirație este „teorie” nu înseamnă că este falsă, ci că este o explicație care necesită dovezi.
Istoria de altfel este plină de exemple de conspirații clasice documentate la nivel național și mondial, care au fost ulterior demascate. Watergate (SUA, anii 1970), a fost un scandal politic major în care oficiali ai administrației președintelui Richard Nixon au conspirat pentru a acoperi o spargere la sediul Comitetului Național Democrat din complexul Watergate. Investigațiile jurnalistice și judiciare au scos la iveală un complot de obstrucționare a justiției, abuz de putere și subminare a procesului democratic (Britannica. „Watergate Scandal.” ). Acesta este un exemplu clasic de conspirație politică internă la nivel național.
Afacerea Iran-Contra (SUA, anii 1980), o operațiune secretă în care oficiali din administrația Reagan au vândut arme Iranului în schimbul eliberării de ostatici americani, iar fondurile obținute au fost folosite pentru a finanța ilegal grupul Contra din Nicaragua, în ciuda interdicției Congresului (Britannica. „Iran-Contra Affair.”). Aceasta a fost o conspirație la nivel de stat, cu implicații internaționale.
Cartelurile Industriale au existat la nivel mondial, în secolele XIX-XXI. De-a lungul istoriei, numeroase carteluri, ca înțelegeri secrete între companii concurente, au fost descoperite și sancționate pentru conspirații menite să manipuleze prețurile, să limiteze producția și să împartă piețele, în detrimentul consumatorilor și al concurenței loiale. Exemple includ carteluri în industria petrolului, oțelului, medicamentelor sau chiar în transportul maritim (European Commission. „Antitrust.” (Documentează cazuri de carteluri și înțelegeri secrete la nivel european și internațional). Disponibil online pe site-ul Comisiei Europene.). Acestea sunt conspirații economice cu impact mondial.
Tot la nivel mondial asistăm la operațiuni sub acoperire ale serviciilor secrete. Deși adesea justificate prin rațiuni de securitate națională, unele operațiuni ale serviciilor de informații au implicat conspirații pentru a influența evenimente politice în alte țări, de ex: lovituri de stat, destabilizări, recrutarea de agenți dubli sau dezinformarea (https://www.pbs.org/show/frontline/). Acestea sunt, prin natura lor, conspirații guvernamentale secrete.
Avem și o corupție la nivel înalt cu exemple diverse, naționale și Internaționale. Multe cazuri de corupție sistemică implică o conspirație între oficiali guvernamentali, oameni de afaceri și alte entități pentru a deturna fonduri publice, a aranja licitații sau a evita justiția. Scandaluri precum cele legate de fondurile europene, privatizări dubioase sau spălare de bani transnațională implică adesea rețele de conspirație (https://www.transparency.org/en/).
Termenul de „conspirație” denotă o acțiune secretă și ilicită a unui grup, iar existența unor astfel de comploturi este o realitate istorică și contemporană, documentată de multiple surse. Este esențială însă o abordare riguroasă, bazată pe dovezi, pentru a diferenția conspirațiile reale de teoriile conspirației nefondate, care pot submina încrederea publică și raționalitatea.
Pentru a fi reprezentativ într-o comunitate, un organ decizional nu trebuie să fie neapărat „cât mai extins” în termeni de număr absolut de membri, ci mai degrabă să aibă o dimensiune optimă care să-i permită să îndeplinească eficient funcțiile de reprezentare și decizie. Reprezentativitatea este un concept complex, influențat de mai mulți factori, nu doar de numărul de locuri.
Reprezentativitatea unui organ decizional se referă la măsura în care acesta reflectă diversitatea membrilor pe care îi reprezintă. Această diversitate poate include aspecte demografice cum ar fi sex, vârstă, etnie, religie, aspecta socio-economice cum ar fi clasa socială, ocupația, aspecte ideologice, opinii politice, valori și geografice. Un organ decizional este considerat reprezentativ dacă interesele, valorile și caracteristicile principale ale cetățenilor sunt prezente și luate în considerare în procesul decizional.
Sistemul electoral este cel mai important factor care influențează reprezentativitatea și dimensiunea optimă. Aici avem, sisteme proporționale, care produc parlamente mai reprezentative pentru diversitatea ideologică și a minorităților, deoarece locurile sunt alocate proporțional cu voturile obținute. Acest lucru poate duce la un număr mai mare de partide și, implicit, la o nevoie de un număr mai mare de legislatori pentru a acomoda toate fracțiunile. Pe de altă parte avem sisteme majoritare, care favorizează partidele mari și să producă guverne mai stabile, dar pot fi mai puțin reprezentative pentru minorități sau partide mici. În acest caz, numărul de legislatori poate fi mai mic, deoarece se pune accent pe eficiența guvernării, nu pe reprezentarea nuanțată.
Nu există un număr universal, asemeni unei constate în fizică, pentru „cât de extins” trebuie să fie un organ decizional pentru a fi reprezentativ, deși ideal ar fi ca, dacă tehnic este posibil, acesta să fie constituit din toți membrii sănătoși mintal ai comunității. Bine aici ar trebui avut în vedere și un grad minim de educația, dar ar fi periculos să stabilești un astfel de criteriu în republicile mediocrității, căci riști să fie acordate doctorate până și în clasele primare unde se învață noțiunile elementare de scris și citit. În general, un organ decizional trebuie să fie suficient de numeros pentru a asigura o reprezentare adecvată a intereselor diverse ale membrilor și pentru a permite o diviziune eficientă a muncii în comisii, sau grupuri de lucru, dar nu atât de mare încât să devină ineficient, greu de gestionat sau excesiv de costisitor.
Marea adunare conspirativă a mediocrilor, dacă ar fi să urmărească realizarea dorințelor tuturor, ar trebui să decidă tot ceea ce este necesar pentru împlinirea acestor dorințe. Asta înseamnă că absolut fiecare să devină membru al adunării și să participe la luare deciziilor în ceea ce îl privește pe el și îi privește pe toți ceilalți căci și ei trebuie să fie conformi, altfel riscă să aducă atingere dorințelor decidentului individual. Așa fiind, de se poate, toți ar trebui să aibă funcții ce nu necesită niciun efort, nici fizic și nici individual și să dispună de tot ceea ce își doresc, sau mă rog se spune în reclame că este de dorit. Este cam greu și de imaginat asta acum, dar cine știe, poate că odată și odată, roboțeii ne vor băga bunătățile pe gură și tot ei ni le vor scoate după ce extragem ceea ce este bun din ele.
Trecând de halucinațiile generate de situarea în proximitatea stării de beatitudine, e limpede că un organ decizional ar trebui să aibă măcar mijloace pentru a asculta și sistematiza dorințele tuturor membrilor comunității în general și a fiecărui membru în special. Pe aici evident că tehnica are un cuvânt important. Ea ar face ca o adunare care este chemată să ia astfel de decizii să fie lipsită de nevoia de a avea numeroase comitete și grupuri de lucru. Ea ar putea fi compusă dintr-un singur om, dar asta ar însemna la urma urmei dictatură, deci mai bine dintr-un mic comitet. Dar ce ar trebui să facă comitetul ăsta în afară de a valida formal informațiile oferite de inteligența artificială care a sistematizat dorințele tuturor și a găsi mijloacele cele mai optime pentru a le satisface? Păi normal atunci, dacă ar fi să facă ceva mai omenesc, ar trebui să vadă dacă dorințele alea sunt necesare pentru ceea ce este omul acum și ceea ce ar trebui să devină omul. Aici e problema că aceasta este o creație ce trece de simpla sistematizare, sau urmărire a mișcării comune. Inteligența comitetului uman ar trebui să pună frână, nu doar dă potențeze dorințele, ar trebui să scoată în evidență necesitatea de a fi lipsit de anumite dorințe.
Dacă ar trebui să aleg o singură dorință, cea mai importantă, din care decurg celelalte pentru om, cred că se poate alege recunoașterea de către ceilalți. Această dorință fundamentală depășește simplele nevoi materiale sau chiar pe cele de securitate. Omul, pe lângă supraviețuire, aspiră să fie văzut, valorizat, respectat și să simtă că are o demnitate intrinsecă. Din această dorință de recunoaștere decurg multe altele cum ar fi libertatea și autonomia, scopul și semnificația, iubirea și conexiunea socială, prosperitatea sau cunoașterea și înțelegerea. În esență, recunoașterea de către ceilalți este un proces intim, care ar depăși cadrul discuției de pe aici. Ea ar presupune o validare a constructului cultural comunicat de tine, de către ceilalți, iar acest construct cultural este ceea ce te reprezintă în cel mai înalt grad, este ceea ce poate fi catalogat de alții, dar și de tine, cu termenul evident desuet de ”sfânt”, căci alt cuvânt mai la îndemână nu găsesc acum. Creatorul și purtătorul acelui construct cultural este un intercesor, mijlocitor între oameni și Dumnezeu și iarăși am picat în desuetudine.
Ei trebuie să se adune pentru a avea putere, deci prima lor necesitate este aceea de a se aduna. Imaginați-vă că a astfel de adunare trebuie să fie și secretă. Ea se ține undeva într-o sală cu pereți capitonați, ferită de lumina deranjantă a bunului-simț și de zgomotul enervant al competenței. Acolo, sub o lumină difuză, se reunesc nu cei mai buni și nici măcar cei mai răi, ci cei de mijloc. Aceasta este Marea Adunare Conspirativă a Mediocrilor, o forță invizibilă, dar omniprezentă, care modelează lumea după chipul și asemănarea lor, adică după medie.
Principiul fundamental de pătrundere în organizație este limpede, „Tu mă pui pe mine, eu te pun pe tine!”. Nu există merit, nu există viziune, nu există nici măcar o idee clară despre ce ar trebui făcut. Există doar o înțelegere tacită: „Eu te votez pe tine pentru funcția de ‘Coordonator Suprem al Proceselor Neesențiale’, iar tu mă propui pe mine pentru ‘Director Adjunct al Optimizării Ineficienței’. Și ne asigurăm că toți ceilalți mediocri din jurul nostru primesc și ei o feliuță din tortul funcțiilor, să nu cumva să se simtă excluși și să înceapă să pună întrebări incomode.” Sistemul este perfect circular: mediocrii numesc mediocri, care la rândul lor numesc alți mediocri, creând un ecosistem autoportant de incompetență confortabilă.
Structurile de decizie sunt comitete, subcomitete și grupuri de Lucru pentru nimic! De ce să iei o decizie rapid și eficient când poți forma un „Comitet Interdisciplinar de evaluare a impactului deciziilor strategice neimplementate”? Fiecare comitet are un președinte, un vicepreședinte, un secretar și, desigur, un „observator extern cu rol consultativ”, care este, de fapt, un alt mediocru care așteaptă o funcție mai bună în comitet.
Legile și regulamentele sunt create nu pentru a rezolva probleme, ci pentru a justifica existența comitetelor. Cu cât o lege este mai alambicată și mai greu de înțeles, cu atât mai multă nevoie este de „experți” care să o „interpreteze” – adică, să o complice și mai mult.
De ce se acționează în secret? Simplu, pentru că transparența e pentru amatori! Pentru cei care nu știu să-și ascundă rezultatele muncii. Riști să greșești și atunci își faci un deserviciu și te-ai și obosit muncind. Mai bine stai și decizi asupra posibilului rezultat. Lasă pe alții să muncească și vei avea pe cine să dai vina. Absolut totul se întâmplă în secret. De ce? Pentru că, dacă ar fi public, ar trebui să justifice. Și cum justifici o decizie luată pe baza principiului „cine e mai la îndemână și nu face valuri”? „Am decis să implementăm Proiectul X.” Publicul: „De ce Proiectul X? Ce beneficii aduce? Cine l-a propus?” Mediocrul: (transpirând) „Ăăă… este… strategic! Și… modern! Și… secret!”
Secretul devine un scut, o aură de importanță falsă. „Nu vă putem dezvălui detaliile, este o chestiune de securitate națională/stabilitate economică/complexitate administrativă!” (Traducere: „Nu avem nici cea mai mică idee cum să vă explicăm, pentru că nici noi nu înțelegem ce facem.”)
Rezultatul previzibil este o ordine perfect medie. Nu se întâmplă dezastre majore, de obicei, dar nici progrese semnificative. Totul stagnează într-o zonă de confortabilă ineficiență. Sistemul este robust, pentru că nimeni nu este suficient de competent să-l strice cu adevărat, dar nici suficient de vizionar să-l îmbunătățească.
Așa, Marea Adunare Conspirativă a Mediocrilor își continuă existența, perpetuându-se prin cooptare și prin frica de a lăsa pe cineva cu adevărat capabil să se apropie de butoane. La urma urmei, dacă ar veni cineva competent, ar strica tot echilibrul prețios al mediocrității! Deci, data viitoare când vă întrebați de ce anumite lucruri nu funcționează perfect sau de ce deciziile par ilogice, amintiți-vă de Marea Adunare Conspirativă a Mediocrilor. Ei sunt acolo, undeva, dându-și reciproc funcții și asigurându-se că totul rămâne… exact așa cum este.
Marea adunare conspirativă a mediocrilor, imediat după constituire se vrea auzită, căci ăsta este rolul ei primordial, să se facă auzită și prin aceasta să fie auzit fiecare membru al ei. Sunetul marii adunări nu este cu necesitate unul de avertizare, care își atrage atenția și te face să răsplătești pe cel care te-a avertizat de un pericol. Sunetul marii adunări este melodios și fermecător, este o promisiune a cunoașterii, este irezistibil și hipnotic. Este mai ales variabil și personalizat, adică melodia ar avea o calitate aproape personală, atingând cele mai profunde dorințe și curiozități ale fiecărui ascultător, făcându-l să creadă că acel cântec era special pentru el. Sunetul marii adunări este cântecul sirenelor nu un sunet fizic obișnuit, ci mai degrabă o melodie magică, irezistibilă și ademenitoare, care acționa direct asupra minții și voinței ascultătorilor.
Sirenele din mitologia greacă, s-au întrupat, au ajuns pe pământul nostru și iată cum au făcut asta. Ele, sirenele originale erau se pare pe jumătate femeie și pe jumătate pasăre, deși uneori în folclorul occidental, sunt încurcate cu mermaidele, care sunt pe jumătate femeie și pe jumătate pește. Termenul de „mermaid” este un compus din engleza veche ”mere” (mare) și ”maid” (o fată sau tânără). El desemna o vrăjitoare al căror cântec ademenea marinarii pe stâncile lor, astfel încât să-i poată devora.
Apărute pentru prima dată scriptic în mitologia greacă, sirenele erau creaturi periculoase care ademeneau marinarii cu muzica și vocile lor încântătoare, pentru a naufragia pe coasta stâncoasă a insulei lor. Se mai spune că ele pot chiar fermeca vânturile. Sirenele au fost amintite în Evul Mediu în bestiare (bestiarum vocabulum ) un compendiu al fiarelor. Originare din lumea antică , bestiarele au devenit populare în volume ilustrate care descriau diverse animale și chiar roci. Istoria naturală și ilustrarea fiecărei fiare erau de obicei însoțite de o lecție morală. Aceasta reflecta credința că lumea însăși este Cuvântul lui Dumnezeu și că fiecare ființă vie are propriul său sens special. De exemplu, pelicanul , despre care se credea că își rupe sânul pentru a-și aduce puii la viață cu propriul sânge, era o reprezentare vie a lui Isus. Astfel, bestiarul este, de asemenea, o referire la limbajul simbolic al animalelor în arta și literatura creștină occidentală .
Conform vechiului mitt grec, sirenele erau creaturi cu voci de o frumusețe hipnotizantă. Cântecul lor era atât de ademenitor încât marinarii care îl auzeau erau vrăjiți, își pierdeau voința și își conduceau navele direct spre stâncile periculoase de lângă insula sirenelor, unde mureau. Era o moarte sigură pentru toți cei care cedau farmecului vocal. Sirenele, frumoasele doamne cu coadă de pește și solzi de aur, au hotărât hotărât acum să-și părăsească insula misterioasă descoperită de Ulise și au debarcat la țărm împrăștiindu-se printre noi. Fiindcă ele au decis să pășească printre noi, cântecul lor ne-a înebunit pe toți. Ceara de albine a devenit rapid stoc epuizat și urechile noastre aud întreg cântecul sirenelor. Fiind pe țărm, nu mai vâslim spre stânci, ci ne urcăm în cel mai înalt loc pe care îl vedem înaintea ochilor și ne aruncăm în gol, dar după salt, păstrăm speranța. Păstrăm speranța că vom fi duși de curentul de aer spre tărâmul făgăduinței, cel în care întreaga parte bună din natură ne sare direct în gură, iar de se va găsi în ce a intrat o parte nu foarte bună, de îndată aceasta ne va ieși prin dos. În timpul zborului, pentru a nu fi supuși stresului călătoriei, vom fi adormiți.
Execuția melodiei este legată de tehnică și nu ne atingem de aceste lucru științifice și fantastice. Pentru noi contează mai ales partitura, conceptul, adică „instrucțiunile” scrise pentru o compoziție muzicală, care permit muzicienilor să o interpreteze și această partitură trebuie prin urmare să includă mesajul compozitorului, ce anume dorește el să transmită sau să schimbe în publicul ascultător. , ceea ce se dorește prin execuția , cea în care sunt strecurate notele, căci ele sunt cele care dictează efectul final.
Partitura sirenelor noastre, a celor care umblă printre noi și ne smintesc cu vocile lor, este compusă din tonurile comune, ea sugerează lucrurile comune, cele care au devenit acceptate fiindcă ar fi fost probate în timp. Partitura ne îmbie să facem nimic Cele care ascultate ne crează o stare de conformare și ne îmbină pentru a face nimic. Mediocrii nu sunt nici compozitorii melodiei, ei numai interpretează partitura și o au grijă ca ea să nu exceleze.
Povestea sirenelor este atât de răspândită, încât pare să aibă o sursă comună ancestrală, ca multe altele, dar aceasta îi dă poate și greutatea pe care o are.Pasărea sau peștele, sunt elemente utile, aflate dincolo de universul aflat direct în atingerea mâinilor, manipularea lor necesitând o unealtă specifică. Compusul e legat de lumea care poate fi cea mai periculoasă și este adăpostită în mintea fiecăruia. Sirenele sunt făpturi care sălășluiesc în mental, fiind ființe celeste deformate care te pun pe o direcție greșită, pe o cale fără de întoarcere și fără un scop.
Sirenele noastre au părăsit insula lor retrasă în care locuiau în vremea lui Ulise, au traversat marea și au ajuns la țărm, printre noi. Acum, locuiesc permanent în cele mai mari clădiri, în cele cu antene de transmisiuni, sau mai ales în cele care adăpostesc administratorii cetății. Pentru început au schimbat toate numele care au fost cândva și nimic în esență căci esența lucrurilor nu ține de demersul birocrat. Muzica și vocile sirenelor plecate de pe insulă, sunt auzite cu preponderență în toată mass-media, iar sunetele urmează partitura doctrinară.
Sirenele sunt executarea partiturii birocrate ce conține insidios o indicație greșită. Sau te așează pe un drum periculos ce îți poate aduce de îndată sfârșitul, sau cel mai adesea, te așează un drum care nu te duce nicăieri. Un drum pe care îl vei urma toată viața, căci toate de pe marginea lui îți par cunoscute.
Prin excepție, nu chiar toate ideile împinse în spațiul public sunt mediocre, chiar dacă excepția se spune că este confirmarea regulii. Ideile astea bune au o sursă particulară, care apoi este generalizată prin vot de o adunare a mediocrilor, care cred că memorarea și reproducerea ideii este aceeași cu priceperea ei.. Așadar, mediocrul în particular nu reprezintă o forță și atunci conștient se adună, cât mai mulți colegi ai săi întru mediocritate, și împreună iau o decizie, decizie care poate fi oricând confirmată de fiecare în particular.
Cum sunt majoritari, vor fi și în orice adunare și prin urmare vor confirma ceea ce înțeleg. Hotărârile lor, desigur, și de fiecare dată trebuie modificate, deoarece ab initio sunt inepții sprijinite pe un nimic altceva decât pe confirmarea lor colegială. Hotărârile lor sunt luate în virtutea unui principiu al îmbogățirii particulare. Pentru a camufla adevăratul principiu din spatele hotărârii, ei adaugă numeroase alte chestiuni care abat atenția prin faptul că acestea sunt cu referire la problemele generale ale chestiunii în cauză sau chiar, de ce nu, ale umanității. Cu cât acel ”principiu al îmbogățirii unor particulari” are mai multe generalități în care este îmbrăcat, cu atât el va fi mai bine ascuns. Descoperirea lui o poate face un alt coleg și nu prin deosebirea calităților sale mentale, ci prin faptul că numai el știa ”drumul”, drum prin labirintul pe care tocmai în concepuse.
Ceea ce numim puterea pare a fi o permanentă conspirație, a mediocrității.
În procesul decizional al adunării mediocrilor, mai observ o chestiune remarcabilă. În principiu nu poți face ceva pentru un altul fără un beneficiu mai mare decât cel care îl obții pentru celălalt, altfel înseamn a fi nebun sau preot, adică un alt soi de nebun. Trebuie să fi afectat psihic să lucrezi pentru un altul, ori mediocrul nu este, deși de multe ori acțiunile lui te pot împinge să iei decizia aceasta cu referire la el. Întocmai ca nebunul el acționează după semnele din exteriorul său și întocmai acestora.
Dar mediocritatea mai poate fi observată și corpus de reguli acceptabile de conviețuire într-o anumită comunitate și atunci mediocrul are calitatea de păstrător al acestor reguli. Una el, una colegul lui, aproape toate, aproape toți. Niciodată nu vor fi toate la toți, sau toate la unul. Nu el le-a făcut, dar prin mimarea lor, ajută după puterile sale oarecum, la păstrarea lor. Păstrătorul este însă asemeni unui somnambul, care în inconștiența sa afișează anumite tipuri de comportament. Când ochi sunt ațintiți asupra lui, mediocrul alege de îndată dintre regulile pe care le păstrează, pe cea mai stridentă, extrema ei, ceva ce ceilalți colegi ai săi doar visează. El vrea să se afișeze cu ce mai scump autoturism personal de va putea, cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte . Va avea grijă să vă scoată apoi în evidență calitatea acestora, fluturându-vă prin față eticheta comerciantului, unul cât mai greu accesibil din pricina prețului.
„The better the worse!” (Cu cât mai bine, cu atât mai rău!), este o celebră frază rostită de Georg Lukács și provine dintr-o conversație pe care a avut-o cu Marianne Weber, soția sociologului Max Weber, în toamna anului 1914, la scurt timp după izbucnirea Primului Război Mondial. Lukács apreciază orice „îmbunătățire”, ca fiind de fapt, o agravare a stării generale a lumii. Paradoxul lui Lukács, „cu cât mai bine, cu atât mai rău” arată că și în ipoteza unor consecințe aparent pozitive, fundalul de violență și distrugere face ca orice „îmbunătățire” să fie, de fapt, o agravare a stării generale a lumii.
Am văzut că ei folosesc diverse și ingenioase ori chiar naturale mijloace de identificare reciprocă. Odată recunoscuți ei intră imediat într-un joc specific, care urmărește perpetuarea speciei lor infame și dobândirea prin urmare a rolului de conducere al tuturor. Ei așadar, se sprijină reciproc, în cel mai înalt grad le este posibil. Apartenența la medie presupune însușirea orbească a perceptelor de clasă, adică a avea fără număr, a avea totul în puterea proprietății. Și ei se aproprie ca muștele de acel obiectiv virtual și de neatins. De fapt un soi de capcană pentru muște, numai că în loc de mirosuri atracția este ceea ce strălucește ). (legarea de următorul capitol) Mediocrului este posibil prin lăsarea lumii sale neguvernată, lipsită de ființele celeste diriguitoare.În acest fel obiectele sale mentale sunt independente Eu un mic pas, de aici, până la nebunie. Cei mai mulți nu au dreptate, ci întotdeauna greșesc, sau dacă au vreun rezultat palpabil, acesta este legat de umflarea propriilor buzunare.
Toată puterea este o conspirație permanentă. Șeful este o invenție. Șeful militar a fost primul, adică cel care avea succes la vânătoare și îți dădea în cap, dacă te dădeai la vânatul lui. Apoi te punea să îl ajuți, îți dădea puțin din hrana lui și făcea de asemenea ordine la împărțirea bucatelor în colibă. Apoi copii unora dintre ei, nu mai aveau brațele tari ca și ale părinților și găseau putere din stăpânirea duhurilor și așa mai departe lucrurile s-au cizelat. Șeful face parte, este o regulă bine păstrată și în zilele noastre, iar șeful este cel care are mai mult. Nu trebuie să știe ci numai să aibă și dacă lucrezi la ce îți zice el să lucrezi primești și tu câte ceva.
Expresia lui „The better the worse!”, ( „Cu cât mai bine, cu atât mai rău!”), frază paradoxală, adesea întâlnită în contextul criticii sociale și filozofice, sugerează că o îmbunătățire aparentă sau o dezvoltare pozitivă într-un anumit sistem, de exemplu, capitalismul sau societatea burgheză, poate, de fapt, să ducă la consecințe negative mai profunde sau să mascheze probleme fundamentale și mai grave. Este o expresie a unei dialectici în care progresul superficial poate ascunde o degenerare esențială.
Am văzut că mediocrii folosesc diverse și ingenioase ori chiar naturale mijloace de identificare reciprocă. Odată recunoscuți ei intră imediat și pentru motive bine cunoscute într-o adunare, una care urmărește perpetuarea speciei și dobândirea prin urmare a rolului de conducere al tuturor, rol pe care îl cred a le fi predestinat. Ei adunați așa, se sprijină reciproc, în cel mai înalt grad posibil.
Apartenența la medie presupune însușirea perceptelor de castă, adică a avea fără număr, a avea totul de se poate, în puterea ta, în proprietate. Și ei se aproprie ca muștele de acel obiectiv virtual și de neatins al puterii regelui peste întreg regatul.
Chestiunea este însă la o privire mai atentă, un soi de capcană pentru muște, numai că în loc de mirosuri atracția este dată de ceea ce strălucește. Stare de mediocritate este posibilă prin lăsarea lumii interne neguvernată și atașată de obiectele naturalului, lipsită de ființele celeste diriguitoare. În acest fel obiectele mentale ale mediocrului, sunt și se mențin independente, se manifestă autonom și contradictoriu. Este un mic pas, de aici, până la nebunie. De cele mai multe ori ei, în opiniile individuale și nu în citare doctrinară, nu au dreptate și eșuează lamentabil. Dacă au vreun rezultat vizibil, acesta este legat de prezentarea obiectului de cult reprezentat de grosimea portofelului.
Antica democrație Ateniană și conducerea celor buni
În celebrul său Discurs Funebru, consemnat de Tucidide, Pericle a oferit o apologie vibrantă a democrației ateniene, prezentând-o nu doar ca un sistem politic superior, ci ca un mod de viață care cultiva excelența individuală și colectivă. Discursul, rostit în onoarea soldaților căzuți în primul an al Războiului Peloponesiac, a transformat o ocazie solemnă într-o celebrare a valorilor care defineau Atena.
Pericle ne-a transmis că democrația ateniană era un sistem unic, care nu imita pe alții, ci servea drept model. Puterea sa rezida în faptul că guvernarea aparținea majorității, nu unei minorități. Aceasta asigura egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii, indiferent de statutul social sau avere. El a accentuat libertatea individuală, afirmând că atenienii nu se amestecau în viața privată a celorlalți și că nu impuneau constrângeri inutile. Un aspect fundamental al puterii democrației ateniene, așa cum o vedea Pericle, era capacitatea sa de a îmbina libertatea cu respectul legii și al autorității. Cetățenii erau liberi, dar își îndeplineau datoriile civice și militare, demonstrând o disciplină voluntară. Această libertate, combinată cu o educație care încuraja atât dezvoltarea intelectuală, cât și cea fizică, permitea Atenei să prospere atât în timp de pace, cât și în război.
Pericle a lăudat deschiderea Atenei către lume, spre deosebire de alte cetăți care se închideau în ele însele. Această deschidere facilita schimbul de idei și contribuia la vitalitatea culturală și economică a orașului. El a argumentat că Atena era o cetate în care frumusețea și înțelepciunea mergeau mână în mână, iar cetățenii săi erau capabili să combine viața activă, civică și militară, cu timpul liber dedicat artei, filozofiei și discuțiilor. În principal Pericle a afirmat că Atena era condusă de „cei mai buni”, dar această afirmație nu se referea la o aristocrație bazată pe naștere sau bogăție, ci la o meritocrație în cadrul sistemului democratic. El a explicat că, deși toți cetățenii aveau dreptul de a participa la Adunare (Ecclesia) și de a-și exprima votul, funcțiile de conducere erau încredințate celor care aveau abilități recunoscute și merit dovedit, indiferent de starea lor materială.
Dacă ar fi să aleg un citat din Discursul Funebru al lui Pericle, îl aleg pe cel din Tucidide, Istoria Războiului Peloponesiac, Cartea II, 37), care sună cam așa: „Avem o formă de guvernământ care nu imită legile vecinilor noștri; mai degrabă, noi suntem un model pentru alții. Numele ei este democrație, pentru că nu este administrată în interesul câtorva, ci al majorității. În ceea ce privește disputele private, toți sunt egali în fața legii; iar în ceea ce privește distincția publică, oricine este recunoscut pentru vreo excelență, este preferat pentru serviciul public, nu pe baza clasei, ci pe baza meritului.” Acest citat subliniază clar că „cei mai buni” erau aleși pe baza meritului (ἀρετή – aretē) și a abilității (δύναμις – dynamis), nu a originii sociale sau a averii.
În democrația ateniană, selecția oficialilor se făcea prin două metode principale. Alegeri (χειροτονία – cheirotonia), metodă folosită pentru alegerea unor funcții considerate de o importanță strategică sau care necesitau expertiză specifică. Cel mai notabil exemplu era cel al strategilor (generali militari), cum era Pericle însuși. Aceștia erau aleși anual, prin vot deschis în Adunare, și puteau fi realeși de mai multe ori. Alegerea lor se baza pe reputația, experiența și abilitățile lor militare și politice. Pericle a fost ales strateg timp de 15 ani consecutiv (443-429 î.Hr.), ceea ce demonstrează încrederea pe care cetățenii o aveau în capacitățile sale.
Tragere la sorți (κληρωτήριον – kleroterion) pentru majoritatea celorlalte funcții publice (cum ar fi membrii Boule – Consiliul celor Cinci Sute, judecătorii din tribunalele populare – Heliaia, sau majoritatea magistraților) erau atribuite prin tragere la sorți. Acest sistem se baza pe principiul egalității radicale a cetățenilor și pe credința că orice cetățean era capabil să îndeplinească funcțiile publice. Pentru a se asigura o oarecare competență, existau totuși anumite filtre. Exista o verificarea prealabilă (dokimasia), în care înainte de a prelua funcția, cei aleși prin sorți erau supuși unei examinări pentru a se asigura că îndeplineau cerințele legale (ex: erau cetățeni cu drepturi depline, își respectaseră părinții, își îndepliniseră datoriile militare). La sfârșitul mandatului, exista o responsabilitate (euthynai), unde toți oficialii erau supuși unei revizuiri a activității lor, putând fi trași la răspundere pentru abuzuri sau incompetență.
Astfel, deși tragerea la sorți asigura o participare largă și rotația puterii, funcțiile cheie care cereau leadership și expertiză (cum ar fi cele militare) erau atribuite prin alegeri, permițând cetățenilor să-i identifice și să-i selecteze pe „cei mai buni” pentru a conduce cetatea în momente cruciale. Această combinație de principii democratice a contribuit la perioada de înflorire a Atenei, cunoscută sub numele de „Epoca lui Pericle”.
Meritocrația, scoasă în evidență de Pericle, este un sistem sau o ideologie în care avansarea și pozițiile de putere sunt acordate pe baza meritului, adică a abilităților, efortului, inteligenței și realizărilor individuale, și nu pe baza originii sociale, a bogăției, a relațiilor sau a altor privilegii. În contextul citatului selectat din Discursul Funebru al lui Pericle, meritocrația se referă la faptul că, în democrația ateniană, „cei mai buni” erau aleși pentru serviciul public nu pe baza clasei sociale, ci pe baza excelenței și a meritului recunoscut.
În discurs, afirmația lui Pericle evidențiază un principiu fundamental al meritocrației, afirmată ca bază a sistemului de guvernare. Oportunitățile și responsabilitățile în cetate erau deschise tuturor cetățenilor capabili, indiferent de statutul lor economic sau de naștere, atâta timp cât aceștia își dovedeau valoarea și abilitățile. Să ne gândim dacă sistemul nostru de guvernare permite aceasta, o guvernare a celor mai buni pentru o anumită funcție și nu a celor mai buni în chip spectacular, ci în mod suficient numai funcțional.
Un prim pas care merită încercat, ar fi oprirea spectacolului permanent, ameliorarea talk show-ului omniprezent în cotidian. Ar trebui cenzurate drastic acele prezentări publice, frecvent observate la televiziune sau radio, în care una sau mai multe gazde discută despre diverse subiecte cu invitați, observate ca fiind celebrități, experți sau persoane publice sau chiar numai cu publicul. Scopul lor este acela de a oferi divertisment prin simpla conversație, disponibilă oriunde fără a necesita vreo recuzită specifică. Se pleacă oarecum justificat, de la diverse subiecte, informații prezentate ca fiind de actualitate sau simple opinii, chestiuni pe care toată lumea le dorește a fi elucidate. Talk-show-uri politice de actualitate sau prezentate ca de un viitor cert, cu invitați prezentați ca fiind de prim-plan. Dacă iese bine cu audiența, totul va fi bine condimentat cu un calup consistent de reclame.
Trecuta Apocalipsă
Pentru a nu crea nici un fel de confuzii, amintesc de la bun început că aici folosesc termenul la sensul său propriu. Am în vedere chiar acea Apocalipsă, ca destrămare a întregii lumi cunoscute, loc al suferinței veșnice fără de ieșire. Aici însă, susțin că ea a trecut, este un eveniment situat într-o perioadă de timp depășită, dar care încă nu este așa de îndepărtată pentru a fi considerată istorie, căci ea parcă tocmai a trecut.
Teoriile despre sfârșitul lumii, cunoscute sub denumirea de escatologie, sunt o componentă fundamentală a multor culturi și religii, reflectând preocupările umane legate de sensul existenței, justiția divină și ciclul vieții și al morții. Aceste narațiuni apocaliptice descriu adesea evenimente catastrofale care duc la distrugerea lumii așa cum o cunoaștem, urmate uneori de o nouă creație sau de o transformare radicală.
Conceptul de sfârșit al lumii nu este specific unei singure culturi, ci apare sub diverse forme în mitologiile și credințele antice. În Mesopotamia Antică, apar unele dintre cele mai vechi narațiuni care conțin elemente de distrugere globală. Epopeea lui Ghilgameș, de exemplu, include o poveste despre un potop universal trimis de zei pentru a distruge omenirea din cauza zgomotului și a răutății sale. „Zeii mari au hotărât să provoace un potop. Ea [Ishtar] a strigat: „Cum am putut să ordon distrugerea poporului meu?” Șase zile și șase nopți au suflat vântul și potopul, furtuna a măturat pământul. Când a șaptea zi a sosit, furtuna s-a potolit, potopul s-a oprit.” (traducere din Epopeea lui Ghilgameș, Tăblița XI, povestea lui Utnapishtim). Această Epopee a lui Ghilgameș este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. (adică aproximativ 3000-2900 î.Hr.). A fost păstrată, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive. Deși a circulat inițial pe cale orală, versiunea akkadiană standard, cea mai cunoscută astăzi, a fost compusă în jurul secolului al XI-lea î.Hr.
Zoroastrismul în Persia Antică, ca religie dualistă, fondată de profetul Zarathustra (Zoroastru) aproximativ în secolul VI-VII î.Hr., este adesea considerată una dintre primele care a dezvoltat o escatologie liniară și un concept clar de judecată finală și de renovare a lumii. Zoroastrismul prezintă o luptă cosmică între forțele binelui (Ahura Mazda) și ale răului (Angra Mainyu), care culminează cu o bătălie finală și o purificare a lumii prin foc, urmată de o restaurare a perfecțiunii. „Aceste două spirite primordiale, care sunt gemene, au fost revelate în viziune ca fiind bune și rele. Și între aceste două, înțelepții au ales binele, nu cei care nu sunt înțelepți.” Acest citat cules de mine este o traducere neautorizată, dar subliniază dualismul care va duce la conflictul final și la purificarea lumii și este din Avesta, Gathas, Yasna 30.3.
Ideile apocaliptice au căpătat o importanță deosebită și s-au impus în special în tradițiile abrahamice (iudaism, creștinism, islam), unde escatologia este o parte centrală a doctrinei religioase. Iudaismul are conceptul fundamental de „Ziua Domnului” și de venirea lui Mesia, care va aduce o eră de dreptate și pace. Textele profetice din Vechiul Testament (ex. Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel) conțin viziuni apocaliptice despre judecata divină și restaurarea Israelului. Cartea lui Daniel (Daniel 7:13-14) ne spune „Mă uitam în viziunile de noapte, și iată, pe norii cerului venea cineva ca un Fiu al Omului; a înaintat până la Cel Îmbătrânit de Zile, și a fost adus înaintea Lui. Și i s-a dat stăpânire, slavă și împărăție, pentru ca toate popoarele, neamurile și limbile să-i slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică, care nu va trece, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.”
Escatologia creștină este centrată pe A Doua Venire a lui Iisus Hristos, Judecata de Apoi, învierea morților, și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. Cartea Apocalipsei (Revelația lui Ioan) este cel mai proeminent text apocaliptic din Noul Testament. „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; căci primul cer și primul pământ pieriseră, și marea nu mai era. Și am văzut coborând din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru soțul ei. Și am auzit un glas puternic, care venea de la tron, zicând: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, iar Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici strigăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cartea Apocalipsei (Apocalipsa 21:1-4).
Escatologia islamică include conceptul de Ziua Judecății (Yawm al-Qiyamah), semnele prevestitoare ale sfârșitului lumii, venirea lui Mahdi și a lui Dajjal (Antihristul), și învierea morților. Coranul și Hadith-urile conțin numeroase descrieri ale acestor evenimente. Coran (Sura Al-Qiyamah, 75:7-10) ne spune, „Dar nu! Când privirea va fi orbită, și luna se va întuneca, și soarele și luna vor fi adunate, în acea zi, omul va spune: „Unde este scăparea?”.
Pe lângă perspectivele religioase, sfârșitul lumii este explorat și în contexte științifice, filozofice și culturale laice. Avem pe aici o moartea termică a Universului, un scenariu cosmologic care sugerează că universul va ajunge la o stare de entropie maximă, unde nu va mai exista energie disponibilă pentru a susține procese. Discutăm de un impact al asteroizilor, erupțiile supervulcanilor, pandemiile globale, schimbările climatice catastrofale etc. Acestea sunt pericole concrete, studiate de știință, care ar putea duce la extincția umanității sau la o transformare drastică a Pământului. Mai nou discutăm de o Inteligența Artificială (AI) ostilă, un scenariu speculativ, popular în ficțiunea științifico-fantastică și discutat de futurologi, în care o AI superinteligentă ar putea scăpa de sub control și ar putea reprezenta o amenințare existențială pentru omenire. Nick Bostrom (filozof, autor al „Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies”) ne indică că atunci „Când vom crea primele inteligențe artificiale superinteligente, vom deschide o cutie a Pandorei. Nu suntem siguri dacă vom putea închide cutia.”
Printre scenariile filozofice sau culturale discutăm despre posibila prăbușire a societăților complexe din cauza suprapopulării, epuizării resurselor, inegalității extreme sau a conflictelor sociale. Avem genul distopic, gen literar și cinematografic care explorează societăți viitoare în care condițiile de viață sunt extrem de proaste, adesea ca urmare a controlului totalitar, a degradării mediului sau a tehnologiei scăpate de sub control. George Orwell (autor al „1984”) vrea să ne prevestească că „Dacă vrei o imagine a viitorului, imaginează-ți o cizmă strivind o față umană – pentru totdeauna.” Deși Orwell nu amintește direct despre sfârșitul lumii, el discută despre sfârșitul libertății și al umanității în sensul său moral, ceea ce este echivalent cu Apocalipsa.
Teoriile despre sfârșitul apocaliptic al lumii, fie ele religioase sau laice, reflectă o bănuială constantă a omului pentru viitor și pentru o posibilă turnură nefastă a lucrurilor. De la potopurile mesopotamiene și judecata zoroastriană, la viziunile creștine ale Noului Ierusalim și la scenariile științifice moderne, aceste narațiuni par să fie un soi de avertisment a ce se poate întâmpla dacă nu facem lucrurile cum ar trebui să fie ele făcute și conformitatea este stabilită în funcție de restul sau trimiterile textului Apocaliptic. Sfârșitul catastrofal este atunci și din această perspectivă, pedeapsa virtuală pentru neîndeplinirea sarcinilor stabilite în sarcina componenților unei comunități. Este deci o chestiune legată de neconformarea ideologică, dar așa cum spuneam mai sus și cum sugera Orwell sfârșitul lumii ar fi echivalent cu sfârșitul libertății și al umanității în sens moral, consumul valorilor culturale, iar o nouă lume presupune căutarea și stabilirea și ameliorarea de noi valorilor culturale.
Marele Diavol în mod limpede ne-a înghițit și este cel care a învins, căci nu mai sunt pedepsiți cei răi pentru neconformarea lor, ci aceștia o duc mult mai bine decât cei buni. Sunt pedepsiți cei buni, adică cei care se conformează. Bunătatea sau răutatea asta, sunt relative și au fost mai degrabă un soi de concepții, de idealuri care s-ar împlini escatologic. Nu ne rămâne decât speranța unei noi renașteri, un nou Iluminism așezat pe alte fundamente. Aici totuși, nu mă pot abține să nu-l amintesc pe Wittgenstein care spunea că problemele pot fi rezolvate, nu dobândind noi informații, ci organizând ceea ce deja știm.
Lumea aceasta poate fi văzută ca un construct cultural universal, unitate de raportare a orice și în care intră orice primește o valorizare. Nimic dinafară nu există relevant fără o achiziție inițială. Cultura asta e partea comunicabilă simbolic în formă compusă, un construct individual transmis și trăit colectiv. Ea prezintă modelul de atitudine, îndeamnă la o acțiune sau inacțiune față de orice a fost valorizat cultural. Dreptul se vrea un astfel de construct, dar forma sa actuală este deplorabilă, o mașinărie ruginită rămasă fără motor. Nu există ceva ce nu concep, iar acest concept este modelul de construct dobândit în comunitate. Lumea se poate schimba, dacă schimbăm modelul constructului cultural. Sunt și lucruri de menținut, nu foarte multe ce e drept. Să începem să consumăm cât avem necesar, să respectăm pământul care ne-a hrănit atâtea mii de ani. Bine putem face și noi lumi sau să populăm noi planete. Putem mai ales să ne transformăm în biți atunci când vom da frâu liber unui software orientat pe toate obiectele și autoputernic, autosuficient.
Apocalipsa a trecut, așa cum era și normal să treacă, ai fost înghițit pe nesimțite. Așa atacă un dușman adevărat. Te atacă pe nesimțite și fără posibilitate de ripostă. Nu o face brusc și cu o unică lovitură, la un moment exact de timp, unul pe care istoricii se vor lupta fără folos să-l găsească. Marele Monstru a a fost subtil așa cum face cinste celui mare mare dușman!
Apocalipsa s-a produs într-un momentul indefinit, unul în care a avut loc depășirea masei critice. Când birocrații, cei care stau și câștigă cel mai bine din numai această ședere a lor, au depășit numeric pe cei care fac câte ceva. Când a fost depășită normativitatea posibil de respectat și înțeles, o inflație normativă. Un funcționar birocrat în plus înseamnă o regulă în plus. Haideți să luăm modelul simplu al unui nou angajat în prima linie a luptei între caste, imediat în spatele zidului impenetrabil al ghișeului pentru public. Acolo printr-o mică deschizătură poți vârî actele pentru verificarea identității, sau plăti o taxă, impozit sau penalitate asupra uneia din aceste dări. Noul funcționar de la ghișeu și-a așezat creionul în partea stângă, căci e stângaci și vai, se uită urât la tine dacă te întinzi după creionul cu care să semnezi în partea lui dreaptă, cum erai obișnuit până mai ieri cu celălalt funcționar. A apărut o mică nouă regulă în viața ta și va trebui să o respecți. Întinzi mâna după creion în partea stângă a funcționarului, chiar dacă tu semnezi declarația cu mâna dreaptă.
”Oficialul” este modalitatea cea mai sigură de livrare a prostiei. ”Oficial” nu are o legătură indisolubilă cu ”intelectual”, deși ambele noțiuni par a fi chestiuni pentru care este folosit creierul. De fapt, în orice ține de domeniul ”oficial” este hotărât definitiv că se folosește creierul la cel mai ridicat standard, dar în fapt nu se folosește acea parte a corpului decât limitat, în scopul unei bune copieri a ceea ce a spus un altul și a fost acceptat de o adunare oarecare pentru un scop determinat, cel mai adesea reductibil fiscal. Mărimea adunăturii de indivizi, dă greutate deciziei acestora, deci cu cât e mai mare grupul decizional cu atât e mai obligatorie decizia. Păzea că vine poporul! Asta însă, numai ipotetic, căci în practică anumiți indivizi din grupuri mai mari ori mai mici, mânați de evidente rațiuni pecuniare și mai rar anumite deviații mentale, propun decizia și apoi au abilitatea să o sugereze ca fiind unica validă. Sau fiind cea mai validă dintre altele, deoarece a fost luată într-o ședință oarecare în care se votează o anumită problemă. Hotărârile oficioase par că ar aparține unei aceleiași categorii logic necesare, doar prin aceea că apar în diverse broșuri cu autor determinat, factorul decident. ”Oficialul” aparține unui categori mai largi. El transcende intelectualul, nefiind un produs al ordinii naturale a lucrurilor.
Prostia, odată ce este oficializată, va fi respectată fără posibilitatea de alterare a sa de către rațional. Acest tip de prostie, devine atunci o chestiune demnă de respect și care, sub amenințarea unei sancțiuni, va fi executată fidel normelor de punere în aplicare emise de o aceeași entitate decidentă.
Prostia oficioasă mai este și aproape imposibil de înțeles și de aceea oarecum pare a fi o creație intelectuală remarcabilă în ochi unui oarecare. Efortul intelectual nu trebuie irosit în a înțelege de ce ea a fost posibilă, a înțelege componentele ei, ci trebui folosit pentru a te detașa de aceasta, imediat ce-i observi caracteristicile de gen. Prostul vrea să acționezi asemenea lui și nu are neapărat în primul rând o rea voință, ci o lipsă a calităților în crearea unui compus intelectual, a unei linii de acțiune, a unei creații culturale ca atare . El suprapune instanțele obiectelor și timpului în care acestea apar, iar rezultatul cel mai adesea este unul hilar.
Aici direcția de acțiunea ar fi legată de principiul ”afișajului”. Adică ai voie să arați în comunitate ceea ce ai dreptul să arăți conform serviciilor pe care le-ai făcut tu pentru comunitate. Arați un automi=obil Ferrari, dacă ai avut o contribuție deosebită le dezvoltarea ltiinței geometriei, spre exemplu, sau o predai bine studenților. Și câștigi și ai dreptul să afișezi. Alt fel creezi o disonanță, lumea poftește, dar trebuie să poftească adevărata valoare.
Adunarea are conducători și conducerea ar aparține unui colectiv de aleși. Șeful este însă o invenție veche, poate cea mai veche . Șeful militar a fost primul, adică cel care avea succes la vânătoare și îți dădea în cap, dacă te dădeai la vânatul lui. Apoi te punea să îl ajuți, îți dădea puțin din hrana lui și făcea de asemenea ordine la împărțirea bucatelor în colibă. Apoi copii unora dintre ei, nu mai aveau brațele tari ca și ale părinților și găseau putere din stăpânirea duhurilor și așa mai departe lucrurile s-au cizelat. Șeful face parte, este o regulă bine păstrată și în zilele noastre, iar șeful este cel care are mai mult. Nu trebuie să știe ci numai să aibă și dacă lucrezi la ce îți zice el să lucrezi primești și tu câte ceva. Acum cei puternici, nu sujnt neapărat și șefi, ci dimpotrivă au fost surclasați de vechi codași, căci pervertirea sufletului are preeminență. Genul ăsta de indivizi, de perverșii ai sufletului, nu sunt originali și așa îi poți simți cel mai bine. Ei preiau modelul cultural în a face ceva și îl denaturează întratât încât acesta nu mai are nici un efect.
O chestiune deosebit de importantă, este cea legată de directa proporționalitate între numărul birocraților dintr-o instituție sau structură oarecare de personal și numărul de reguli pe care va trebui să le respecte cetățeanul, sau, și dar oarecum limitat, de birocratul care nu face parte din structura ce stabilește regula. Astfel, cu cât schema de personal este mai numeroasă, cu atât mai mare va fi numărul de reguli impuse. Am putea să formulăm axioma: Un birocrat în plus, o regulă în plus.
Mai concret, deși ceea ce scriu aici pare a fi incredibil, nu este deloc așa, fiind exact stării de fapt actuale a lucrurilor. Un nou angajat, imediat ce face primul pas de partea cealaltă a baricadei reprezentat de ghișeu, cu mâna transpirată de emoție pe ștampila din mână, începe prin a aranja într-un anumit fel lucrurile de pe noul său birou. Atunci, orice persoană apelează la noului angajat, pentru solicita un nou formular de completat sau a depune unul deja completat, fa face un alt gest, se va așeza la coadă în fața ghișeului în altă parte, după un alt orar și cu alte dovezi solicitate de noul funcționar. Ăsta e timidul început. Pe măsură ce anii trec, funcționarul tânăr urcă pe scara ierarhică, și cu fiecare pas are dreptul de a stabili mai multe reguli și mai generale, iar regula generală implică cu necesitate mai multe reguli specifice. Regulile nu sunt făcute numai de acest unic funcționare, în discuția noastră, ci de orice alt funcționar, căci un funcționar care nu face noi reguli nu este demn de titulatura sa, fiind de îndată disponibilizat și retrogradat în casta simplilor cetățeni. Prin urmare, pe măsură ce numărul funcționarilor crete
Numărului funcționarilor nu este dependent de tehnica disponibilă care ajută la efectuarea sarcinilor lucrative. Adică cu alte cuvinte, cu cât sunt mai multe sarcinile executate automat, aceasta nu presupune că organigrama serviciului va fi redusă, ci dimpotrivă, funcționarii vor avea mai mult timp disponibil să traseze sarcini și posturile lucrative se vor reduce, prin urmare tot mai mulți vor avea funcțiuni în funcționărime. Tot mai mulți inși, nu mai au de lucru și vor purcede a da de de lucru la alții. Când acești alții care lucrează nu vor mai fi, căci toate sarcinile lucrative vor fi automatizate, regulile se vor trasa în continuare între funcționari pe diverse departamente.
Un număr prea mare de reguli nu pot fi însușite, ci numai declarate ca urmând a fi respectate, totul protocolar cu un zâmbet pe față, sau cu capul plecat din principiu.
Și acum să vedem ce ar putea însemna această, atât de necesară, organizare comunitară, alta decât cea făurită de celebrii mediocrii aflați la cârma destinelor. Ea va avea câte ceva din toate și în plus o strânsă legătură funcțională cu alte organizări comunitare. Aici ar trebui create în primul rând, condițiile unei posibile relocări a domiciliului și acesta odată cu strictul necesar traiului. Relocarea să fie făcută pe principiul economic, al celui mai apropiat loc și cea mai bună calificare. Zona să fie suficient de mare pentru susținerea sustenabilă a locuitorilor săi. În principal nu e bine să iei o decizie în privința a ceva ce nu cunoști, sau în privința cuiva pe care nu în cunoști. Nu e bine să stabilești anticipat numărul de posturi pentru o anumită activitate și nici numărul de posturi de conducere, sau anexe acestora ori altele asemenea.
Comunitatea asta nouă să aibă forțele ei de miliție și justiție, unitățile ei de învățământ mediu și superior. Deciziile cu privire la toate facilitățile funcționale să fie luate în comunitate și în acord cu o constituție universală. O asociere de comunități să permită dezvoltarea de proiecte mai mari. În fond veți vedea că am descris o metropolă, dar una poate altfel dirijată. Aceste centre urbane există și includ sateliții lor, prin urmare nu trebuie reconstruit sau demolat nimic. Totul cu o amprentă de carbon cât mai redusă. Cei care vor să distrugă mediul lor să o facă, dar numai după ce și-au creat o alternativă viabilă și nu dpunează prin asta altora.
Așa cum ne spunea necunoscutul domn G. Șarcani ”Fiecare birocrat reprezintă, o regulă în plus, iar o regulă în plus este o libertate în minus.” Da, oricine, odată ce a trecut de zidul ghișeului pentru public, de partea cealaltă a baricadei, pentru început aranjează altfel lucrurile pe biroul din fața sa. Acest lucru va conduce la o nouă mică sarcină a umilului consumator. De exemplu, nu are voie să folosească la semnat pixul prins cu ață din fața ghișeului, ci fiecare trebuie să semneze cu instrumentul său personal căci acesta va conduce la o mai bună identificare a semnatarului. Altul cere inițial cartea de identitate sau alt act apt de o bună identificare și după aceea înmânează formularul care trebuie completat și semnat. După ce a terminat de aranjat lucrurile altfel pe biroul său și astfel a stabilit o anumit conduită a consumatorului, una diferită, imposibil de asimilat logic, el ia avânt pe scara ierarhică. Ăsta este unul din atributele inerente oricărui birocrat. Pe măsură ce urcă în funcție, trasează tot mai multe sarcini la tot mai multe persoane și tot mai dificile de înțeles. Pe măsură ce urcă în funcție, modifică șirul sarcinilor aflate în jurisdicția sa. Funcții mari, sarcini multe, funcții mici sarcini mai puține, fără funcții fără capacitatea de a stabili sarcini în sarcina altora.
Cea mai extinsă și căutată adunare a mediocrilor, este cea făcută în jurul imperiilor. Aici treci de orașul și țara ta și stăpânești alte orașe și țări, cât mai mult din hartă. În imperii, au ei cea mai mare putere, prin care cu mâna altora caută bogății din cerurile până în măruntaiele pământului, transformându-l într-un ciot bun de aruncat. Acest imperiul, este de comun acord observat ca fiind un grup de țări, conduse de o singură persoană sau cât mai puține, de un singur guvern sau chiar altă țară. Prin comparație, imperiul desemnează și un grup mare de afaceri care sunt controlate de o singură companie sau o persoană puternică. Am auzit nu-i așa de un mare antreprenor care și-a construit imperiul din hoteluri ieftine și construcții de autostrăzi, sau un altul care conduce vreo 3 bănci și o casă de modă. Aceasta este principala țintă a mediocrilor, participarea la administrarea unui imperiu mai mare sau mai mic, politic sau financiar, nu detaliile astea contează. Important este să impresioneze prin opulența dată de prisosul posesiunilor.
Semnul nașterii unui imperiu, este de fapt semnul dispariției sale, drumul îndărăt, spre praful istoriei din care a apărut. Atunci când ceva iese în evidență prin opulență, proprietăți și lucruri bine vopsite ori sculptate, înseamnă că este prea mare presiunea în vasul său și stă să dea pe afară. Să prezinte mai mici sau mai mari spărturi prin care iese aburul înfumurării sale, asemenea unui vas de gătit sub presiune. Ce este în el, după un timp și conform rețetei, este bine gătit, lăsat apoi pe foc, prea gătit și la urmă o pastă de ingrediente care se arde și transformă în fum. Apariția imperiilor din negura istoriei, este primul pas spre dispariția lor. Atunci când ies cel mai tare în evidență sunt deja în decadență.
Democrația, ca ideal, are rădăcini antice, în special în Atena antică. Totuși, acea „democrație” era limitată, excluzând femeile, sclavii și străinii. Democrația pe care o avem acum este tânără, foarte tânără, poate chiar încă nu a ajuns la majorat. Deși ideea democrației este veche, democrația în forma sa „actuală”, cu vot universal pentru toți cetățenii care au îndeplinit o anumită vârstă, indiferent de sex, rasă, avere sau alte criterii, a apărut și s-a consolidat abia în secolul XX, în special după cele două Războaie Mondiale, ca urmare a unor profunde transformări sociale și politice. Apariția democrației în forma ei actuală a fost un proces treptat, marcat de lupte sociale și reforme legislative. La începutul secolului al XIX-lea, dreptul de vot era, în majoritatea țărilor, restrâns la bărbații proprietari sau cu o anumită avere.
Pe parcursul secolului XIX și începutul secolului XX, au avut loc mișcări sociale care au dus la extinderea treptată a dreptului de vot la toți bărbații adulți, indiferent de avere. Abolirea restricțiilor rasiale și de altă natură, a avut loc târziu chiar în țări precum Statele Unite, unde dreptul de vot a trebuit să fie extins și la minoritățile rasiale (Voting Rights Act 1965). Atunci au fost eliminate taxele pe vot, clauza „bunicuțului” (grandfather clauses), sau testele de alfabetizare. Ultimele poate că ar trebui într-o anumită măsură să fie păstrate, măcar pentru a avea un regim de vot funcțional.