„Mediocritatea nu se ridică niciodată mai sus decât atunci când vorbește despre marile virtuți.” François de La Rochefoucauld, Maxime (sau Réflexions ou sentences et maximes morales), ediția din 1665
Rezumat: Succesul unei ordini politice depinde de capacitatea sa de a răspunde necesităților naturii umane. Teoria „Noii Ordini Mondiale” este o construcție conspiraționistă lipsită de fundament. La final afirm că, „mistica oficială” reușește să înlocuiască vechiul sistem de credințe cu o nouă ordine simbolică și morală, menținând structurile de putere și control sub o mască seculară și modernă.
Secțiuni
Organizarea politică eficientă și natura umană
Noua dezordine mondială
Mistica oficioasă
Organizarea politică eficientă și natura umană
Maximă de după titlu sugerează că persoanele mediocre, care nu posedă sau nu practică ele însele marile virtuți, tind să vorbească mult și cu emfază despre ele. Prin această vorbire, ele încearcă să compenseze lipsa reală de virtute sau să se asocieze cu ideea de virtute, fără a o manifesta cu adevărat în acțiunile lor. Mediocritatea compensează lipsa reală de virtute prin vorbe goale și făcând un elogiu ipocriziei și superficialității, consideră că discursul despre virtuți echivalează cu posedarea sau practicarea lor.
Profesorul Allan Bloom ne spunea în ”Criza Spiritului American. Cum universitățile au trădat democrația și au sărăcit sufletul studenților” publicată în 1987, că marea parte din forța culturii contemporane vine din faptul că ea este zgomotoasă și astfel face imposibil conversația pe care Aristotel o vedea ca fiind esența prieteniei și singura noastră bază comună. Această conversație, sau dialog înlăturat acum, a fost cea care a format bazele comunității. Și când mă refer la aceste ”baze ale comunității”, mă refer la o cultură primară pe care trebuie să o posede toți cei care locuiesc în societate. Un minim de abilități sociale, ca atitudine față de aproapele tău și posesiunile acestuia, care fac posibilă conviețuirea și conlucrarea.
Aceste abilități sociale sunt sunt cele care permit un așa-numit progres, sau altfel spus o descoperire a prezentului, a necesarului. Da, cultura noastră este zgomotoasă și este așa fiindcă chiar dorește să scoată dintr-însa dialogul, sa spațiu unde lucrurile sunt elaborate și confirmate. Cuvintele, sau mai bine spus modelele culturale par a fi depășite de progresul tehnologic, căruia începem să-i zărim limitele legate de posibilitatea sau necesitatea călătoriei cu cât mai mari viteze, sau petrecerea unui timp nelimitat pe Pământ ori pe alte planete asemenea. Nu trebuie să uităm însă că orice descoperire este cu necesitate încadrată într-un limbaj, iar unul prea tehnic necesită a fi ”tradus”, la același vocabular pe care în folosim cu toții. ”Foarte departe” poate desemna și cei doar 33 de ani lumină distanță până la o steaua pitică roșie descoperită de astronomii de la Universitatea Berkeley din California, acum câțiva ani tereștrii. La fel, pot primi apelative extreme, orice dimensiune, sau adâncime sau descoperire a telescoapelor orin microscoapelor. Acest limbaj este partea comunicabilă din ceea ce ne definește și el este instrumentul adevărat prin care putem așeza lumea pentru ca aceasta să fie utilizabilă, sau mai drastic spus, să aibă vreun rost.
Francis Fukuyama a abordat pe larg ideea că o organizare politică eficientă trebuie să aibă la bază o înțelegere profundă a naturii umane și a nevoilor acesteia, în special în lucrările sale majore despre dezvoltarea politică și socială. Această idee este o temă centrală în cartea sa „The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution” (Originile ordinii politice: de la timpurile preumane la Revoluția Franceză), publicată de Farrar, Straus and Giroux, SUA 2011 (și continuată de „Political Order and Political Decay”).
Aici Fukuyama explorează modul în care instituțiile politice se dezvoltă pornind de la instinctele și comportamentele umane fundamentale, inclusiv nevoia de recunoaștere, de cooperare și de securitate. El argumentează că succesul unei ordini politice depinde de capacitatea sa de a răspunde acestor aspecte intrinseci ale naturii umane.
Deși nu există un singur citat scurt care să surprindă exact toată complexitatea acestei idei, un pasaj relevant din „The Origins of Political Order” care subliniază această perspectivă este rmătorl: „Ființele umane sunt animale care respectă reguli prin natură; ele se nasc pentru a se conforma normelor sociale pe care le văd în jurul lor și își înrădăcinează aceste reguli cu un sens și o valoare adesea transcendente. Atunci când mediul înconjurător se schimbă și apar noi provocări, există adesea o disjuncție între instituțiile existente și nevoile prezente.” Deși nu se vorbește direct despre „descoperirea” omului, se subliniază că natura umană, adică tendința de a urma reguli, de a se conforma normelor, este un fundament pentru ordinea politică, iar instituțiile trebuie să se adapteze nevoilor umane în evoluție.
O altă carte unde Fukuyama explorează natura umană și reconstrucția ordinii sociale este „The Great Disruption: Human Nature and the Reconstitution of Social Order” (Marea Ruptură: Natura umană și refacerea ordinii sociale), publicată de Free Press divizie Simon & Schuster, SUA 1999. Aici, el analizează cum schimbările sociale și tehnologice afectează normele și valorile, și cum societățile încearcă să refacă ordinea socială bazându-se pe aspecte ale naturii umane.
Pe scurt, ideea unei legături între natura umană și reconstrucția ordinii sociale, este o constantă în opera lui Fukuyama, în special în cărțile sale despre dezvoltarea instituțiilor politice și a ordinii sociale.
Francis Fukuyama, amintește și despre anumite piedici în cale ordini sociale plecând de la observarea naturii umane. Aici, evident fără nici un apropo legat de țările din fostul bloc comunist, observ rolul informatorilor și al eunucilor în birocrația chineză, în special în dinastia Ming, în lucrarea „The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution” (Originile ordinii politice: De la timpurile preumane la Revoluția Franceză), publicată în 2011.
Fukuyama subliniază că, China a fost prima societate care a dezvoltat un stat modern, centralizat, cu o birocrație administrativă uniformă și meritocratică, cu aproape două milenii înaintea Europei. Această birocrație, condusă de funcționari învățați (mandarinii), era menită să asigure controlul imperial asupra vastului teritoriu. Cu toate acestea, chiar și un sistem atât de avansat se confrunta cu o problemă fundamentală de guvernare și anume cu chestiunea cine îi va controla pe birocrați? Birocrații, deși esențiali pentru funcționarea statului, puteau deveni ușor corupți sau puteau dezvolta propriile interese, subminând autoritatea imperială.
Pentru a contracara potențiala corupție și puterea excesivă a birocraților, împărații chinezi, în special în timpul dinastiilor ulterioare precum Ming (1368-1644), au recurs la un sistem paralel de control, bazându-se pe eunuci de la curte și pe o rețea extinsă de informatori un soi de poliție secretă.
Eunucii erau considerați „siguri” din punct de vedere dinastic, deoarece, neputând avea urmași, nu puteau fonda familii sau dinastii rivale care să amenințe tronul. Această lipsă de ambiții dinastice îi făcea, în teorie, mai loiali împăratului. Ei erau adesea folosiți pentru a monitoriza și a raporta activitățile birocraților. Pe măsură ce nevoia de control asupra birocrației creștea, la fel creștea și dependența împăraților de această rețea paralelă a eunucilor și a informatorilor.
Sistemul de informatori și poliție secretă a devenit extrem de extins și puternic. Fukuyama menționează că, până la sfârșitul dinastiei Ming, aproximativ 1500, numărul eunuciilor și al informatorilor a crescut exponențial. De exemplu, în jurul anului 1420, aceștia au fost organizați într-o puternică organizație de poliție secretă cunoscută sub numele de „Depozitul de Est” (东方仓库), al cărei scop era să eradicheze corupția și nesupunerea în rândul funcționarilor de stat.
Aceasta nu a fost neapărat o situație în care informatorii au „ocupat” formal funcțiile birocratice tradiționale, care erau rezervate mandarinilor prin examene. Mai degrabă, influența și puterea lor au crescut în paralel cu și adesea deasupra birocrației formale.
Eunucii și șefii rețelelor de informatori aveau acces direct și constant la împărat, devenind urechea și ochii acestuia. Rapoartele lor puteau ocoli ierarhia birocratică formală, dându-le o influență imensă asupra deciziilor imperiale și asupra soartei birocraților. Organizații precum Depozitul de Est aveau puteri vaste de investigație, arestare și chiar tortură, operând adesea în afara legilor formale. Aceasta le conferea o putere imensă de coerciție asupra oricărui funcționar.
Împărații au devenit din ce în ce mai dependenți de acești informatori pentru a menține controlul asupra unui aparat de stat vast și potențial corupt. Această dependență a permis eunuciilor să acumuleze o putere informală considerabilă, transformându-i în figuri cheie în guvernare, chiar dacă nu dețineau titluri birocratice tradiționale. Această ascensiune a eunuciilor și a informatorilor a subminat adesea sistemul meritocratic al birocrației, deoarece loialitatea față de eunuci sau față de sistemul de informatori putea deveni mai importantă decât competența sau integritatea.
Fukuyama vede această dinamică ca un exemplu al unei „călcâi a lui Ahile” în statul chinez, deși a dezvoltat un stat puternic și capabil, lipsa unui „stat de drept” (rule of law) independent de voința împăratului și a unor mecanisme de responsabilitate (accountability) a lăsat sistemul vulnerabil la abuzuri de putere și la ascensiunea unor forțe precum cea a eunuciilor și a informatorilor, care au putut submina birocrația formală.
Noua dezordine mondială
Conceptul de „Nouă Ordine Mondială” (NOM) se referă, în sens larg, la o schimbare dramatică în echilibrul puterii globale, implicând adesea o reconfigurare a sistemelor politice, economice și sociale la scară planetară. În discursul public, acest termen este cel mai frecvent asociat cu o serie de teorii ale conspirației care postulează existența unei elite secrete și puternice, ce manipulează evenimentele mondiale în vederea instaurării unui guvern mondial autoritar. Avem real ceva de genul ăsta, o conspirație a mediocrilor de pretutindeni, de la cele mai mari, la cele mai mici paliere ale societății. Ei în zvârcolirea lor, au creat ”șeful” și ierarhia acestora, sau grupările lor decizionale, iar odată cu acestea și marea dezordine.
În esența teoriilor conspirației, „Noua Ordine Mondială” presupune un plan secret, pe termen lung, al unor grupuri sau indivizi influenți de a centraliza puterea și de a controla populația globală. Caracteristicile principale ale acestei presupuse ordini includ un guvern global ce are un control economic centralizat ce se ocupă de supravegherea și controlul social. În general fabulația asta se crede că va eroda libertăților individuale și va conduce la reducerea populației.
Diverse grupuri și evenimente istorice sunt adesea invocate ca dovezi sau instrumente ale acestei presupuse conspirații. Avem elitele secrete și societățile discreționare. Pe aici includem iluminații (Illuminati), o societate secretă bavareză din secolul al XVIII-lea, adesea prezentată ca fiind încă activă și manipulând evenimente din umbră. Pe aici avem desigur francmasoneria, o organizație fraternă veche, acuzată că ar fi un paravan pentru controlul global și nu avea nimic cu vreo fraternitate sau veo facere de bine. Pe aici s-au strecurat toții stagiarii birocrați și s-au strâns atât de mulți, încât se pare că numai eu au mai rămas și nimic din ceea ce a fost.
A să nu uităm Grupul Bilderberg, acea reuniune anuală a unor lideri politici, economici și media, percepută ca un forum secret unde se iau decizii globale fără transparență. Avem și Comisia Trilaterală și Consiliul pentru Relații Externe (CFR), organizații de influență, acuzate că promovează o agendă globalistă în detrimentul intereselor naționale.
Multe asemenea minunății găsim la Allen, Gary și Larry Abraham în None Dare Call It Conspiracy. Concord Press, 1971, lucrare care a popularizat ideea unei conspirații globaliste care ar urmări o Nouă Ordine Mondială. „None Dare Call It Conspiracy” funcționează ca un „mit modern” al conspirației, oferind o narațiune care îndeamnă la vigilență, scepticism față de autorități și acțiune individuală.
Asemănător miturilor grecești (ex. Charon, care cere plata pentru trecerea în Hades), cartea sugerează un „preț” al supraviețuirii: conștientizarea conspirației și adoptarea unui comportament de rezistență față de elită.
Acest „bagaj cultural” implică scepticismul față de instituții și cititorii sunt îndemnați să pună la îndoială narativele oficiale, similar respectului pentru ritualuri din mituri. Allen promovează răspândirea informațiilor ca un act de rezistență, comparabil cu eroii mitici care înfruntă obstacole pentru a obține ce vor. Cartea reflectă și o cultură a individualismului și libertății, opunându-se colectivismului globalist, asemănător modului în care miturile grecești promovau virtuți ca onoarea și curajul.
Din perspectiva academică și a bunului simt prezent la majoritatea analiștilor politici, teoriile despre „Noua Ordine Mondială” sunt considerate teorii ale conspirației lipsite de dovezi empirice solide. Ele se bazează adesea pe interpretări selective și apelul la emoții. Are loc astfel o extragere a unor fragmente de informație din context și conectarea lor într-o narațiune coerentă, dar nesusținută.
Există și o dificultate de a dovedi că aceste teorii sunt false, deoarece orice lipsă de dovezi este interpretată ca o dovadă a secretului conspirației. Astfel de teorii inepte exploatarea fricii, neîncredere în autorități și dorința de a găsi explicații simple pentru evenimente complexe care depășesc capacitățile intelectuale ale cititorului.
Mulți din cei care studiază teoriile conspirației subliniază că acestea oferă un sentiment de control și înțelegere într-o lume percepută ca haotică și imprevizibilă. Ele pot servi și ca o modalitate de a exprima nemulțumirea față de sistemele politice și economice existente.
Tot pe aici, în „The Biggest Secret” (1999), David Icke susține că o elită globală, incluzând entități reptiliene extraterestre, controlează omenirea printr-o conspirație ascunsă, promovând ideea unei Noi Ordini Mondiale cu elemente ezoterice și fantastice. Celebre lucrări, la fel de valoroase au scris Quigley, Carroll. Tragedy and Hope: A History of the World in Our Time. Macmillan, 1966; Robertson, Pat. The New World Order. Word Publishing, 1991; Barkun, Michael. A Culture of Conspiracy: Apocalyptic Visions in Contemporary America. University of California Press, 2003 sau Pipes, Daniel. Conspiracy: How the Paranoid Style Flourishes and Where It Comes From. The Free Press, 1997.
Este important de reținut că, în timp ce termenul „Noua Ordine Mondială” poate fi folosit în discuții academice pentru a descrie schimbări geopolitice, în contextul teoriilor conspirației, el se referă la o narațiune specifică, bazată pe presupuneri despre control secret și manipulare.
Teoria „Noii Ordini Mondiale” este o construcție conspiraționistă lipsită de fundament, care simplifică realități geopolitice complexe într-o poveste paranoică despre o elită atotputernică, fără a oferi dovezi credibile. Promovând frica și neîncrederea, această narativă deturnează atenția de la probleme reale, manipulând emoțiile cu speculații fără bază factuală. În loc să încurajeze analiza critică, alimentează un mit modern care dezbină și erodează încrederea în instituții fără a propune soluții raționale. Aici nu discut însă de o ”ordine” ci de o ”dezordine” și o fac mai ales oferind soluții care recunosc că la o primă vedere pot părea ciudate, sau greu de găsit în text.
Mistica oficioasă
Sub influența lui The Varieties of Religious Experience de William James, interesul filosofic pentru misticism a fost intens în ceea ce privește „experiențele mistice” distincte, presupuse a oferi cunoștințe. Filosofii s-au concentrat pe subiecte precum clasificarea experiențelor mistice, natura lor în diferite religii și tradiții mistice, în ce măsură experiențele mistice sunt condiționate de limbajul și cultura unui mistic și dacă experiențele mistice oferă dovezi pentru adevărul conținutului lor. Unii filozofi au pus sub semnul întrebării accentul pus pe experiență în favoarea examinării întregului complex mistic (vezi Jantzen, 1994 și 1995 și secțiunea 9 de mai jos și Turner, 1996). Sarah Coakley a susținut înlocuirea datei pentru investigații de la episoade experiențiale individuale la practici contemplative în curs de desfășurare. (Coakley 2009 și a se vedea secțiunea 9). De obicei, misticii, teisti sau nu, Viața , capitolul 19) și nu ca punct final al eforturilor lor. „Misticismul” este cel mai bine gândit ca o constelație de practici distinctive, discursuri, texte, instituții, tradiții și experiențe care vizează transformarea umană, definite diferit. Această intrare raportează despre misticism și filozofie, așa că se va concentra în principal pe subiectele pe care filosofii le-au discutat cu privire la experiența mistică.
Comunismul sau democrația, ca sisteme de guvernare afirmativ situate la poluri opuse, vizează și ele transformarea umană, asemeni unui sistem religios și nici măcar nu recurg la metode noi. Astfel, afișarea simbolului printr-un set specific de imagini sunete și mirosuri, în parte sau de obicei combinate, alăturat unui altceva, îndeamnă la un anumit tip de atitudine față de acel ceva. Stabilește un element cultural. Portretul conducătorului sau șeful de departament, ori primul individ imaginat că a făcut ceva la modul realizării ideale, stilizate și așezate în vecinătatea locului acțiunii sau inacțiunii, pregătesc ziua de lucru, planul cincinal ori altele asemenea. Finalul, este un același viitor conform și de netăgăduit în mod public, iar inconvenientele tocmai prezente, sunt rodul unui sistem aflat încă în dezvoltare, sau atingerii naturii sălbatice, ori prezenței temporare a diavolului.
Dar, aici este și un mic adevăr. Cine este mult lăudat, chiar dacă inițial nu sunt motive să i se aducă nici un fel de elogii, se poate oarecum autoregla și culegând informații ca organ de conducere, în timp, se ajunge chiar ca printre deciziile sale, să fie luate unele relativ echitabile, față de cei care îl laudă. Așezarea într-un anumit post, poate crea un soi de miracol, în sine. La fel așezarea între bunuri prețuite, diverse edificii și mecanisme, bunuri asupra cărora poate avea o putere. Ocupantul funcțiunii, sau locului de forță în peștera cu bogății, devine oarecum un altceva și își depășește condiția precedentă.
În mitologia greacă, tărâmul morților, cunoscut ca Hades sau Lumea de Dincolo, este un loc în care muritorii vii nu pot ajunge fără un intermediar sau fără circumstanțe excepționale, cum ar fi intervenția divină, obiecte magice sau ghiduri speciale. Accesul la acest tărâm este strict controlat, iar trecerea presupune traversarea uneia dintre cele cinci râuri ale lumii subterane, cel mai adesea Styx sau Acheron, cu ajutorul luntrașului Charon sau al altor entități ori ritualuri. Hadesul, domeniul zeului cu același nume, era situat în adâncurile pământului și era separat de lumea celor vii prin bariere fizice și spirituale. Muritorii vii nu aveau acces direct, iar intrarea era permisă doar sufletelor morților sau, în cazuri rare, eroilor și semizeilor care beneficiau de asistență specială. Barierele principale erau râurile infernale, porțile păzite de monstrul Cerber, câinele cu trei capete și regulile stricte ale lumii subterane, care interziceau accesul celor vii fără un scop divin sau o autorizare specială.
Pentru ca un muritor viu să pătrundă în Hades, era necesară intervenția unui intermediar, care putea fi Charon, luntrașul, care transporta sufletele peste râul Styx sau Acheron, dar pentru muritori vii era nevoie de o plată (obolul) sau de convingere specială. Anumite zeități sau ghizi psihopompi, puteau face și ei trecerea. Astfel Zeul Hermes, în rolul său de psihopomp ,ghid al sufletelor, facilita accesul în Hades, escortând fie sufletele morților, fie muritorii vii în cazuri speciale. Traversarea, în mod excepțional, putea fi obținută cu ajutorul obiectelor magice sau diverselor ritualuri, cum ar fi ramura de aur din mitul lui Enea. Exista și o intervenție divină, care putea asigura traversarea: precum cea a lui Zeus, Atena sau Apollo, care ajutau uneori muritorii pentru a le permite accesul eroilor în Hades.
Muritorii nu pot ajunge singuri în Hades, datorită bariere fizice cum ar fi râurile Styx, Acheron, Phlegethon, Cocytus și Lethe care formau o frontieră naturală. Charon luntrașul refuza să transporte pe oricine fără plată sau autorizare. Cerber, câinele cu trei capete, păzea porțile Hadesului pentru a împiedica intrarea celor vii sau ieșirea sufletelor. Hadesul era guvernat de reguli stricte stabilite de zeul Hades, care interziceau accesul muritorilor vii fără un motiv justificat sau fără protecție divină. În cele din urmă, muritorii vii nu aveau puterea spirituală sau fizică de a supraviețui în tărâmul morților fără asistență supranaturală.
În „Eneida” lui Vergiliu (Cartea a VI-a), unde Sibila din Cumae îi explică lui Enea condițiile pentru a intra în Hades, există un citat relevant, tradus din latină, bazat pe textul lui Vergiliu, Cartea VI, versurile 125-155, care sună cam așa: „Enea, fiu al Troiei, drumul către tărâmul umbrelor este greu și periculos. Puțini sunt cei cărora le este dat să coboare în împărăția lui Hades și să se întoarcă. Dar dacă inima ta este neclintită, ascultă ce trebuie să faci. În pădure vei găsi un copac cu o ramură de aur, sacră pentru Proserpina [Persefona]. Smulge-o cu grijă, căci doar cei aleși de zei o pot găsi. Apoi, pregătește jertfele pentru umbre: vaci negre și ritualuri sfinte. Numai astfel Charon te va trece peste apele întunecate ale Styxului, iar Cerber nu îți va sta în cale.” (adaptare după Vergiliu, „Eneida”, Cartea VI).
Pentru vechii greci era certă necesitatea de a apela la un ghid calificat, aici Sibila, la unui obiect magic cum ar fi ramura de aur sau la ritualuri corespunzătoare pentru a obține accesul în Hades, confirmând că muritorii nu pot ajunge acolo fără intermediari.
Miturile se repetă pentru că exprimă adevăruri despre condiția umană, codificate în povești care transcend timpul. Ele funcționează ca un soi de „manuale” narative, oferind lecții despre comportamente, valori și bagaj cultural necesare pentru a naviga provocările vieții și a atinge scopuri personale sau colective.
Miturile, precum cel al lui Orfeu sau al lui Enea, abordează teme eterne cum ar fi pierderea, curajul, sacrificiul, relația cu divinul. Aceste povești distilează experiențe umane fundamentale, arătând ce atitudini duc la succes sau eșec. Miturile oferă deci modele de conduită. Necesitatea ramurii de aur în „Eneida” simbolizează respectul pentru reguli și pregătirea spirituală, sugerând că succesul vine prin disciplină și respectarea normelor culturale. Charon, luntrașul, cere plata obolului, stabilește importanța pregătirii pentru tranziții majore, cum ar fi o nouă oportunitate de a deveni director superior.
Miturile se continuă și astăzi în povești moderne, cum ar fi filme, literatură sau diverse jocuri care reinterpretează aceleași arhetipuri. Eroul care înfruntă obstacole, ghidul înțelept, călătoria inițiatică. De exemplu, filme ca „Star Wars” sau „Harry Potter” reiau structura mitului eroului, învățând curajul și loialitatea. Ele există „aici, printre noi”, în narațiuni care modelează comportamente contemporane. Miturile pare că se repetă pentru că distilează adevăruri esențiale despre umanitate, oferind lecții de comportament și bagaj cultural care ghidează spre succes.
Da, chiar și astăzi, există un loc în care muritorii nu pot ajunge și deci nici înțelege cele ce se întâmplă pe acolo. Nu este numit chiar așa ”Hades”, dar este la fel de încărcat de semnificații și putere precum miturile antice. Exact așa. Acum discutăm de colegii de conducere, guverne și parlamente, sau diverse autorități mai mult sau mai puțin centrale, sau de nișă.
În mitologia greacă, luntrașul care transporta sufletele morților peste râu spre tărâmul morților era numit Charon și avea o luntre specială. La noi nu poți ajunge în fața marilor consilii, fără un S-Class (în germană „Sonderklasse”, adică „clasă specială” de la Merceses), sau măcar un ultim model de BMW, dar să fie și SUV . Am progresat căci fiecare poate avea acum ”luntrea” lui cu aer condiționat și airbag pentru riscul ciocnirii cu zeii.
Charon, vechiul personaj mitologic ghid al sufletelor, era descris ca un bătrân morocănos, cu barbă lungă și dezordonată, îmbrăcat în zdrențe, care mânuia o simplă barcă și primea o singură monedă, numită obol. Acum luntrașii sunt ferchezuiți și iau comisoane consistente. Nici intermediarii noștrii din preent, nu sunt zei, deși aspiră la acest statut, ci simple ajutoare ale șefilor, de multe ori chiar fără state oficiale de plată.
Vechiul Charon simboliza tranziția dintre viață și moarte, la noi intermediarii fără număr și nume, te ajută să fii auzit de marii vremii, te ajută să treci un prag inevitabil pe care toți oamenii ar trebui să-l treacă, pentru a scăpa de grijile muritorilor, de plata ratelor și chiriei.
Un nou concept de „mistică oficială” pare să fie demn de a fi pus în scenă. Acesta ar descrie un fenomen sociologic și politic prin care o ideologie seculară, adesea susținută de stat, preia funcțiile și structura unei religii tradiționale. Într-o societate modernă, în care vechea religie și-a pierdut autoritatea și forța de a oferi un cadru moral și de sens, noua ideologie se impune ca un sistem de credințe de stat, un complet de dogme, ritualuri, un panteon de sfinți și o castă sacerdotală. Această „religie” seculară oferă maselor un nou sens de apartenență, de moralitate și de transcendență, deși una immanentă, legată de progresul uman și de stat.
În această viziune, odată cu declinul influenței bisericilor tradiționale, un vid spiritual și ideologic pare că a fost creat. Colectivitățile, având o nevoie fundamentală de coeziune și de un sistem de valori comune, s-au grăbit parcă să adopte un nou sistem de credințe. Acest sistem, pe care îl putem numi „Democratism”, nu este pur și simplu democrația ca formă teoretizată de guvernământ, ci o ideologie care a fost sacralizată.
Principiile democratice, precum libertatea, egalitatea, drepturile omului și progresul, devin articole de credință, indiscutabile. A le pune la îndoială înseamnă a comite o „erezie” ideologică. Aceste dogme sunt transmise pretutindeni în educație, mass-media și discursul politic oficial, modelând conștiința colectivă.
Votul, de exemplu, nu mai apare ca fiind doar un soi de act administrativ, ci devine un ritual sacru al participării la noua credință. El simbolizează puterea tuturor și confirmă legitimitatea sistemului. Discursurile politice ale liderilor pot devi un fel de predici, iar manifestațiile publice și comemorările naționale funcționează ca pelerinaje și sărbători religioase, întărind sentimentul de comunitate.
Ce este considerat „bine” și „rău” nu mai este definit de principii religioase, ci de normele ideologiei dominante. „Corectitudinea politică” devine un fel de cod moral universal, impus și validat de forurile oficiale și de mass-media.
Unul dintre cele mai evidente aspecte ale „misticii oficiale” este crearea unui nou panteon. În loc de sfinți și martiri religioși, societatea își venerează acum „mari lideri politici” și „părinți fondatori” ai națiunii. Acești lideri nu sunt văzuți ca simpli foști sau actuali funcționari, ci ca figuri supra-umane, purtători de viziune și de voință. Ei devin parcă figuri mitice. Viețile și acțiunile lor sunt idealizate și decontextualizate. Greșelile și eșecurile lor sunt uitate sau minimalizate, în timp ce realizările lor sunt exagerate, transformându-i în adevărați eroi naționali. Cuvintele lor, bine încadrate în discursuri, sunt citate ca aforisme eterne, oferind îndrumare morală și politică. Statuile și busturile lor împodobesc spațiile publice, transformându-le în altare ale noii credințe. Această venerație nu se aplică doar liderilor din trecut, ci și celor contemporani, care sunt puși pe piedestal de mass-media. Ei sunt prezentați ca având o înțelepciune și o putere inaccesibile omului de rând.
Dacă marii lideri sunt noii „sfinți”, atunci este nevoie și de un nou „cler” pentru a gestiona relația dintre ei și populație. Un om obișnuit nu are acces direct la liderul suprem. În locul preoților și al călugărilor, intervine un nou tip de intermediar, o elită specializată. Mass-media, jurnaliștii, analiștii și comentatorii sunt principalii „preoți” ai acestei noi religii. Ei interpretează evenimentele, explică deciziile liderilor și traduc „dogmele” oficiale în termeni accesibili. Ei decid ce informație este „canonică” și ce este „erezie”, adică, știre falsă sau conspirație. Activiștii de partid și marea masă birocrată funcționează ca o ierarhie clericală, care organizează masele, controlează accesul la putere și asigură respectarea ritualurilor. Ei sunt cei care filtrează mesajele și dau legitimitate acțiunilor politice.
Specialiștii în PR și comunicare, acești indivizi sunt echivalentul noilor teologi, care cizelează imaginea publică a liderilor, creând mituri și narațiuni care le susțin statutul semi-divin. Astfel, „mistica oficială” reușește să înlocuiască vechiul sistem de credințe cu o nouă ordine simbolică și morală, menținând structurile de putere și control, dar sub o mască seculară și modernă. Ar fi multe de spus pe aici despre Mistica ștampilei și a formularului sau alte cele, dar mă opresc aici.