Rezumat: Preluăm diverse modelele culturale și le ameliorăm pe cele deținute. Acționăm în comunitate printr-un fel de mai mulți același Eu. Seturi de modele culturale identice, permit simultan același tip de acțiune la Tokyo și New York, pe Terra și pe Lună, fără a conta distanța care separă cele două locații. Suntem în căutarea permanent a ceva atât de subtil, că scapă atât simțurilor, dar parcă scapă chiar și rațiunii. Găsim acel ceva oarecum în spațiul colectiv, în invizibilul dintre noi, Întrebarea „De ce există colectivități umane?” este una fundamentală și descoperim la urmă că o colectivitate este indispensabilă pentru stabilirea unei noi lumi, una intimă și a intelectului.
Secțiuni:
Ceva atât de important încât fără nu se poate
De ce avem colectivități umane?
Orice deschidere este o închidere
Ceva atât de important încât fără nu se poate
Am văzut în capitolul anterior cum că, supranaturalul indică în fond spre o lume a intelectului personal, dar asta nu îi scade din importanță, ci dimpotrivă o așează pe un prim loc binemeritat. Naturalul este atunci orice altceva și atunci trebuie să mai facem o distincție între diverși oameni, care posedă fiecare un intelect oarecum diferit, fiecare din ei purtător al supranaturalului. Apare deci din perspectiva fiecăruia, ca aparținând naturalului, inclusiv manifestările intelectuale ale altora, indiferent de ce gen ar fi ele, muzică, versuri, alegații politice etc. Dar dacă aceasta ar fi să fie o clasificare utilă, mă întreb la ce ajută ea societatea umană sau a altor necuvântătoare, căci toate par a avea au sistem psihic autoreferențial, atâta timp cât observ pe de o parte o universalitatea fiecărui intelect, iar pe de altă parte o distincție a fiecăruia de un altul asemenea lui. Cine se aseamănă se adună și ar trebui să existe deci un beneficiu major al statului împreună, iar acesta nu ar fi legat numai de necesitatea de a face în comun anumite activități, dificil sau imposibil a fi făcute individual. Ar fi interesant de observat prin urmare la ce ajută societatea, în primul și în primul rând, iar asta alăturat individului ca purtător al unui intelect universal, ne-ar ajuta să înțelegem de ce stăm împreună și cum putem face mai util acest stat împreună. Adică care ar fi instituțiile utile comunității, care ar sprijini cu adevărat acest stat împreună, l-ar potența și care ar fi un regulament normal de funcționare al acestora.
Teoretic fiecare ar putea fi de unul singur, teoretic. Singur de față cu toată lumea, cu sau fără alte ființe, dar nu este așa și separarea de colectivitate este unul din cele mai mari stresuri resimțite. Un studiu clinic, ne spune că singurătatea este un predictor al bolilor fizice și mintale și duce la creșterea morbidității și mortalității (Simon Barton et all., A translational neuroscience perspective on loneliness: Narrative review focusing on social interaction, illness and oxytocin, Neuroscience & Biobehavioral Reviews, Volume 163, August 2024).
Fără un sistem de suport social, indivizii sunt mai puțin rezilienți în fața evenimentelor stresante ale vieții. Lipsa sprijinului emoțional, informațional sau instrumental din partea unei colectivități face ca provocările să pară insurmontabile, amplificând sentimentele de copleșire și neajutorare (Cohen, S., & Wills, T. A. (1985). „Stress, social support, and the buffering hypothesis.” Psychological Bulletin, 98(2), 310-357).
Integrarea în colectivitate și apartenența la grupuri sociale oferă beneficii pentru dezvoltarea și menținerea unei sănătăți psihice optime. Colectivitățile oferă o rețea de siguranță, un sistem de suport social. Acesta poate fi emoțional (confort, empatie), informațional (sfaturi, îndrumare) sau instrumental (ajutor practic). Sentimentul de a fi înțeles, validat și susținut în momente de criză este un factor protector major împotriva tulburărilor mentale. (Umberson, D., & Karas Montez, J. (2010). Social Relationships and Health: A Flashpoint for Health Policy. Journal of Health and Social Behavior, 51(1_suppl), S54-S66).
Apartenența la un grup social mai mare sau mai mic, satisface o nevoie umană fundamentală de a face parte din ceva mai mare decât sine. Aceasta contribuie la formarea unei identități sociale pozitive și la o stimă de sine sănătoasă. Indivizii se simt valoroși și recunoscuți (Tajfel, H., & Turner, J. C. (1979). „An integrative theory of intergroup conflict.” 33-47)
Interacțiunile sociale regulate și suportul din partea grupului pot reduce nivelurile de stres și pot îmbunătăți capacitatea individului de a face față adversităților (reziliența). Socializarea eliberează oxitocină, un hormon asociat cu sentimentele de încredere și bine (Seeman, T., Social ties and health: the benefits of social integration.. Annals of Epidemiology, 6(5), 442-451) Feb 7, 1997).
Albert Bandura nu așează accentul principal pe ideea de apartenență la o colectivitate în sens social (cum ar fi comunitatea sau grupul social) ca factor esențial în schimbarea comportamentală. Totuși, el discută indirect rolul interacțiunilor sociale – mai ales prin învățarea observațională (modeling) și feedback-ul social – ca influențe importante asupra dezvoltării auto-eficacității (Bandura, A. (1977). „Self-efficacy: Toward a unifying theory of behavioral change.” Psychological Review, 84(2), 191-215).
Sunt multe studii în această zonă și probabil nu le-am găsit pe cele mai relevante, dar am identificat o importanță a participării în comunitate, de la beneficiile asupra stării sănătății la schimbarea comportamentală. Durkheim, É. (1897/1951) în Suicide:A Study in Sociology. (Trad. J. A. Spaulding & G. Simpson) Routledge Classics 2002, arată cum integrarea socială și reglementarea normativă protejează împotriva actelor de autodistrugere. Deci avem nevoie de colectivitate, atât de mare nevoie încât fără ne putem pune capăt zilelor. Trecând de cele observabile, trebuie să mai fie ceva pe aici, ceva atât de important încât nu ne justificăm altfel existența fiecare din noi. Acel ceva este legat de o anumită îmbunătățire a noastră ca indivizi, dar ceva atât de important încât fără chiar nu se poate, de singura modalitate de îmbunătățire reală a noastră. Acel ceva nu ține de hrană, oxigen sau ceva de pe aici, orice este palpabil sau chiar descriptibil, dar el ține de ceea ce suntem noi, de un scop al existenței noastre. Unul atât de subtil, că scapă atât simțurilor, dar parcă scapă chiar și rațiunii și totuși fiind atât de important merită că să facem o mică încercare pe aici, el fiind legat de identitatea profundă a ceea ce suntem.
De ce avem colectivități umane?
Existența colectivităților umane, se afirmă adesea, este un fenomen înrădăcinat în natura noastră biologică, psihologică și socială. Nu este o simplă întâmplare, ci rezultatul unor nevoi și avantaje esențiale care au modelat evoluția speciei noastre.
Motivația formării și persistenței colectivităților umane poate fi explicată prin mai mulți factori interconectați. La nivel biologic și evoluționist, oamenii, lipsiți de apărare fizică superioară comparativ cu alți prădători, au descoperit în unitatea grupului o modalitate esențială de supraviețuire. Colaborarea pentru vânătoare, culegere, construcție de adăposturi și apărare împotriva pericolelor a fost crucială. Un individ izolat avea șanse minime de a prospera sau chiar de a supraviețui.
Pe măsură ce grupurile au crescut ca număr, a apărut și s-a dezvoltat diviziunea muncii. Fiecare membru al colectivității se poate specializa într-o anumită sarcină, ceea ce crește eficiența și productivitatea generală. Această specializare permite realizarea unor sarcini mai complexe și acumularea de resurse excedentare. Apoi, comunitatea pare a fi capabilă a oferi cadrul necesar pentru reproducere, creșterea și educarea urmașilor. Protecția colectivă a tinerilor, transmiterea cunoștințelor și asigurarea continuității genealogice sunt funcții esențiale ale grupului.
Oamenii sunt ființe sociale prin excelență. Nevoia de a aparține unui grup, de a fi acceptat, de a primi sprijin emoțional și de a fi recunoscut de semeni este fundamentală pentru bunăstarea psihologică. Izolarea socială este percepută ca o formă de pedeapsă și are efecte negative profunde.Colectivitățile permit acumularea și transmiterea cunoștințelor, a normelor, valorilor, tradițiilor și a limbajului. Cultura, ca produs al interacțiunii umane, se dezvoltă și se perpetuează în cadrul grupurilor, oferind coeziune și identitate. Fără colectivități, fiecare generație ar trebui să redescopere totul de la zero.
Aristotel vedea omul ca pe un „animal politic” (zoon politikon), o ființă prin natura sa socială, care își atinge pe deplin potențialul doar în cadrul unei comunități (polis). „un om care este incapabil să intre în parteneriat sau care este atât de suficient sieși încât nu are nevoie să o facă, nu face parte dintr-un stat, trebuie să fie fie un animal inferior, fie un zeu.” Aristotel, Politica, Cartea I, Capitolul II, secțiunea 1253a. (Aristotel. Aristotel în 23 de volume, vol. 21, traducere de H. Rackham. Cambridge, MA, Harvard University Press; Londra, William Heinemann Ltd. 1944).
Thomas Hobbes concepea starea naturală a omului ca fiind una de „război al tuturor împotriva tuturor”, iar colectivitatea și statul (Leviatanul) sunt create din rațiune, pentru a asigura pacea și securitatea, evitând haosul. ”Prin aceasta este evident că, în timpul în care oamenii trăiesc fără o putere comună care să-i țină pe toți în teamă, ei se află în acea stare care se numește război; și un astfel de război, cum este al fiecărui om, împotriva fiecărui om.” / „Hereby it is manifest, that during the time men live without a common power to keep them all in awe, they are in that condition which is called war; and such a war, as is of every man, against every man.” Thomas Hobbes, Leviathan, Capitolul XIII (Of the Natural Condition of Mankind as Concerning their Felicity and Misery – Project Gutenberg).
Conceptul de contract social îi aparține lui Jean-Jacques Rousseau, iar prin acesta autorul își imaginează că indivizii cedează o parte din libertatea lor naturală pentru a forma o voință generală, creând astfel o colectivitate ce le asigură libertatea civilă și protecția. El identifică faptul că „Problema este de a găsi o formă de asociere care să apere și să protejeze cu întreaga forță comună persoana și bunurile fiecărui asociat și în care fiecare, unindu-se cu toți, să se poată supune numai sieși și să rămână la fel de liber ca înainte.” Aceasta este problema fundamentală a cărei soluție o oferă Contractul Social. / „The problem is to find a form of association which will defend and protect with the whole common force the person and goods of each associate, and in which each, while uniting himself with all, may still obey himself alone, and remain as free as before.” This is the fundamental problem of which the Social Contract provides the solution. (Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract & Discourses, Chapter VI The Social Compact – Project Gutenberg).
Solidaritatea socială, este observată ca un fundament al colectivității și care alăturată unei conștiințe colective și importanței faptelor sociale în modelarea comportamentului individual, sunt plecate de la Émile Durkheim. Acesta spunea că „Viața socială, oriunde există, este o forță care ne domină. Există o conștiință colectivă a grupului, care nu este pur și simplu suma conștiințelor individuale, ci o entitate distinctă, având propriile sale legi și funcții.” (Parfrazare a ideii centrale a lui Durkheim despre conștiința colectivă și presiunea socială). Sursa: Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Capitolul I („Ce este un fapt social?”). (Capitolul I este esențial pentru înțelegerea conceptului de fapt social și conștiință colectivă).
Herbert Spencer (1820-1903) concepea societatea ca un „organism social” complex, care evoluează de la forme simple la cele complexe, pe baza principiilor selecției naturale (darwinism social), unde cooperarea este esențială pentru progres. Eș ne spunea că asemenea organismelor individuale, societățile cresc și devin mai complexe în structură pe măsură ce cresc în masă, concomitent cu creșterea structurii, crește și independența reciprocă a părților. (The Principles of Sociology, Partea II, Capitolul I („Super-Organic Evolution”) Capitolul I din Partea II).
Întrebarea „De ce există colectivități umane?” este una fundamentală și a fost abordată atât de filosofie cât și de antropologie, sociologie și biologie evoluționistă. Avem un fundament biologic fundat pentru supraviețuire și cooperare, iar Charles Darwin nota că speciile care cooperează au șanse mai mari de supraviețuire. La oameni, colectivitatea a permis vânătoarea în grup, apărarea împotriva prădătorilor, îngrijirea puilor pe termen lung Edward O. Wilson afirma că oamenii sunt o specie „eusocială” în lucrarea sa Sociobiology: The New Synthesis (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1975). El plasează omul printre cele puține specii care îndeplinesc criteriile eusocialității – supraviețuirea în grupuri multigeneraționale, cooperarea pentru îngrijirea tinerilor și împărțirea muncii – și susține această idee în ultimul capitol, dedicat omului, în jurul paginile 514–516 din ediția originală de 1975.
O schimbare de perspectivă, spre limbaj și cultură, găsim la Yuval Noah Harari, care în Sapiens (POLIROM, 2017), arată că oamenii s-au organizat în colectivități datorită ficțiunii colective reprezentată de mituri, religii, legi, care au permis colaborarea în grupuri de mii și milioane de indivizi. Robin Dunbar (antropolog) a formulat teoria „numărul Dunbar” (~150) care ar reprezenta limita medie a relațiilor sociale directe. Colectivitățile umane, după acesta, s-au dezvoltat prin extinderea unui cerc restrâns, prin simboluri, reguli, norme. Teoria se bazează pe corelația dintre dimensiunea neocortexului la primate și dimensiunea grupurilor sociale. Extrapolând la oameni, Dunbar a concluzionat că aproximativ 150 este numărul maxim de indivizi cu care o persoană poate menține relații personale stabile, în care fiecare membru îl cunoaște pe celălalt și interacțiunile sunt bazate pe încredere și obligații sociale reciproce. Structura relațiilor, potrivit lui Dunbar, ar fi organizarea în cercuri concentrice, fiecare cu un grad diferit de apropiere. Avem 5 persoane care reprezintă nucleul emoțional (cei mai apropiați: partener, familie foarte apropiată, prieteni intimi). Apoi 15 persoane reprezentând prietenii mai buni, 50 persoane prieteni cu care menții legătura regulat și 150 persoane ar reprezenta numărul maxim al unei rețele sociale stabile. La 500+ persoane ar fi cunoscuții și la 1500+ persoane ar fi fețe familiare, recunoscute, dar cu care nu ai nici relații personale.
Thomas Hobbes, în Leviathan (1651), afirma că fără colectivitate, viața ar fi „singuratică, săracă, urâtă, brutală și scurtă” iar colectivitatea este antidotul stării de „război al tuturor împotriva tuturor”.
Durkheim, Émile (1858-1917) în Les formes élémentaire de la vie religieuse, le système totémique en Australie, reține faptul că, colectivitatea generează solidaritate și oamenii simt că aparțin unui „întreg” mai mare decât sinele individual. Pe scurt, Durkheim explică formarea colectivității prin experiența colectivă dobândită în adunări și ritualuri (efervescența colectivă), care produc o forță emoțională și morală împărtășită de toții membrii. Indivizii, caută să înțeleagă originea acestei forțe care îi depășește și o proiectează asupra unui obiect exterior, totemul. Totemul devine astfel simbolul sacru al colectivității. Prin venerarea totemului, indivizii își venerează propriul grup, valorile, normele și unitatea acestuia. Această venerație și participarea la ritualuri contribuie la formarea unei „conștiințe colective” – un set de credințe, valori și sentimente comune care unesc membrii grupului și îi deosebesc de ceilalți. Această conștiință colectivă asigură solidaritatea socială și perenitatea colectivității. Pentru Durkheim, religia este, prin urmare, forma cea mai elementară prin care societatea devine conștientă de sine și își creează mecanismele necesare propriei existențe și reproduceri. Colectivitatea nu este o simplă sumă de indivizi, ci o realitate sui generis, creată și menținută de aceste forțe sociale care sunt credințele și ritualurile.
În contextul explicației lui Durkheim despre societate, „sui generis” subliniază ideea că societatea nu este doar o sumă de indivizi, ci o realitate nouă, cu proprietăți și forțe proprii, care nu pot fi reduse la proprietățile individuale ale membrilor săi. Este o entitate de un tip aparte.
Ideea centrală a lui Jared Diamond din, „Arme, Germeni și Oțel” (Guns, Germs, and Steel, W. W. Norton & Company 1997), este că dezvoltarea civilizațiilor umane și atingerea unor nivel superior care a permis crearea uneltelor complexe, a orașelor, a sistemelor agricole sofisticate și a tehnologiilor avansate nu ar fi fost posibile fără o colaborare colectivă extinsă. Această perspectivă subliniază natura intrinsecă a speciei umane ca fiind profund socială și dependentă de interacțiunea și cooperarea la scară largă.
Colaborarea colectivă depășește simpla muncă în grup. Ea implică partajarea cunoștințelor și inovațiilor, căci descoperirile și tehnicile nu rămân izolate la un singur individ, ci sunt transmise, îmbunătățite și adaptate de-a lungul generațiilor și între grupuri. Diviziunea muncii și specializarea permite ca indivizii să se poată concentra pe anumite sarcini, devenind experți și contribuind cu abilități specifice la un proiect comun mai mare. Coordonarea eforturilor la scară largă permit proiecte complexe care necesită organizare, planificare și sincronizare a acțiunilor mai multor persoane. Apoi fiecare generație construiește pe baza cunoștințelor acumulate de cele precedente, permițând o evoluție exponențială a complexității. Fără aceste aspecte ale colaborării observă autorul mai sus citat, progresul ar fi fost lent, fragmentat și, în cele din urmă, limitat. În viziunea lui Jared Diamond, capacitatea umană de a colabora la scară largă, de a partaja cunoștințe, de a diviza munca și de a coordona eforturile a fost forța motrice din spatele celor mai mari realizări ale civilizației. Fără această aptitudine unică pentru colaborare colectivă, omenirea ar fi rămas blocată într-un stadiu primitiv de existență, incapabilă să creeze complexitatea și abundența care definesc societățile moderne.
În prezent teoretic colectivitățile umane există prin urmare, pentru că împreună supraviețuim mai bine, rezolvăm probleme mai eficient, creăm cultură și ne satisfacem nevoile de apartenență și sens. Colectivitatea aceasta nu pare a fi un simplu „accident al istoriei”, ci un produs al evoluției biologice, sociale și culturale, dar lucrurile astea așa cum am spus mai sus, trebuie să aibe un fundament mai solid.
Bine, în prezent, medicina și tehnologia nu au atins capacitatea de a crea un corp uman fundamental „mai bun” în sensul de a modifica brațele pentru o forță supraomenească sau de a prelungi viața indefinit prin transferul minții sau al corpului într-un aparat fără termen de garanție. Aceste concepte ciudate aparțin, în mare parte, domeniului științifico-fantasticului sau al transumanismului radical, o mișcare filosofică care explorează posibilitatea și etica îmbunătățirii condiției umane prin tehnologie.
Ne dorim și am creat cercetări și aplicații în medicină regenerativă care vizează repararea țesuturilor deteriorate (mușchi, oase, cartilaje) folosind celule stem, factori de creștere sau alte substanțe biologice. Scopul este de a restabili funcția normală, nu de a crea neapărat o forță „supraomenească”. Tehnologia modernă permite crearea de proteze bionice sofisticate, care pot restabili mobilitatea și forța la persoanele cu amputații sau dizabilități. De asemenea, exoscheletele robotice sunt folosite pentru reabilitare sau pentru a amplifica temporar forța umană în anumite sarcini, dar acestea sunt dispozitive externe, nu modificări biologice permanente ale corpului. Suplimente alimentare precum creatina și programele de antrenament fizic pot optmiza performanța musculară în limitele fiziologice umane și astea sunt mai accesibile acum. Modificările genetice sunt un domeniu de cercetare intensă, în special pentru tratarea bolilor genetice (cum ar fi distrofia musculară). Teoretic, s-ar putea interveni asupra genelor responsabile de creșterea musculară (ex: inhibarea miostatinei), dar aceste tehnici sunt experimentale, prezintă riscuri etice și medicale majore și nu sunt utilizate pentru „îmbunătățirea” forței. Deși se înțeleg mecanismele genetice ale creșterii musculare, implementarea unor modificări genetice sigure și controlabile pentru a crea o forță „supraomenească” la oameni este departe de a fi o realitate. Riscurile de efecte secundare neprevăzute, dezechilibre fiziologice și probleme de sănătate pe termen lung sunt extrem de mari.
Prelungirea vieții prin așezarea corpului sau a minții într-un aparat fără termen de garanție și cu durata de funcționare pe viață este și ea o căutare cu ochii acoperiți. În prezent mașinile de dializă, ventilatoarele, inimile artificiale sau transplanturile de organe pot prelungi viața prin înlocuirea sau susținerea funcțiilor organelor bolnave. Acestea au însă termene de garanție, necesită întreținere și nu oferă „garanție pe viață”. Există cercetări active în domeniul îmbătrânirii și al prelungirii sănătoase a vieții (longevitate), vizând încetinirea proceselor de îmbătrânire prin intervenții dietetice, farmacologice sau genetice. Scopul este de a extinde durata de viață sănătoasă, nu de a atinge nemurirea.
Tot în această zonă, ideea de a „așeza mintea” ca principala componentă a corpului și purtătoare a ultimei identități într-un aparat (cunoscută sub numele de „mind uploading” sau „transfer de conștiință”) este un concept pur teoretic, fără nicio bază științifică actuală care să demonstreze că este realizabil. Nu știm cum funcționează conștiința la nivel fundamental, cum ar putea fi digitalizată sau transferată, și dacă o copie digitală ar fi aceeași entitate conștientă. Chiar dacă am putea transfera mintea, crearea unui corp robotic sau cibernetic care să funcționeze „pe viață” fără întreținere, reparații sau riscuri de defecțiune este o provocare inginerească și materială imensă, mult dincolo de capacitățile actuale. Orice aparat are o durată de viață și necesită mentenanță. Conceptul de „nemurire tehnologică” (imortalism) este o aspirație a transumaniștilor, dar nu este o realitate științifică. Nicio tehnologie actuală nu poate oferi o garanție a vieții fără limită de timp.
Acum să ne închipuim că progresăm și am putea în viitor să obținem oarecum acestea realizări tehnologice, am schimba mediul într-un mod cât mai util pentru a ne sprijini viața. Ar fi oare posibil ca fiecare din noi să beneficieze de aceste realizări tehnologice? Dacă nu, câți dintre noi vor obține aceasta?
Există potentați financiar (miliardari) care urmăresc activ obiective legate de prelungirea radicală a vieții și, în unele cazuri, chiar concepte mai avansate precum transferul minții. Jeff Bezos (fondatorul Amazon), a investit, alături de alți miliardari, în Altos Labs, un startup de „reîntinerire” care a atras oameni de știință de top și laureați Nobel. Scopul este de a înțelege și, eventual, de a inversa procesele biologice ale îmbătrânirii la nivel celular și de organ, pentru a prelungi durata de viață sănătoasă și a reduce bolile legate de vârstă. Larry Page (cofondatorul Google), a contribuit la lansarea Calico (California Life Company), o companie de cercetare axată pe înțelegerea biologiei îmbătrânirii și dezvoltarea de intervenții pentru combaterea bolilor legate de vârstă. Larry Ellison (cofondatorul Oracle), a donat sute de milioane de dolari pentru cercetarea îmbătrânirii și a bolilor legate de vârstă, fiind un susținător vocal al luptei împotriva morții. Peter Thiel (cofondatorul PayPal, investitor), este un transumanist declarat și a investit în diverse companii de biotehnologie axate pe prelungirea vieții, inclusiv cele care explorează terapii anti-îmbătrânire. Arabia Saudită (prin Hevolution Foundation), a alocat sume impresionante (până la 1 miliard de dolari pe an) pentru cercetarea biologiei îmbătrânirii, cu scopul de a prelungi „durata de viață sănătoasă” (healthspan).
Elon Musk (Tesla, SpaceX, Neuralink), deși este mai cunoscut pentru proiectele sale spațiale și de inteligență artificială, a exprimat interes pentru concepte transumaniste. Compania sa, Neuralink, dezvoltă interfețe creier-calculator, care, deși au ca scop inițial tratarea afecțiunilor neurologice, ar putea teoretic, pe termen lung, deschide calea către o „fuziune” om-AI sau chiar către posibilitatea (îndepărtată) a „încărcării conștiinței” (mind uploading). El a menționat că oamenii ar putea deveni nemuritori prin încărcarea conștiinței în computere sau roboți, dar a și exprimat rezerve personale despre a trăi o eternitate.
Sunt și mulți alții cu asemenea preocupări, dar mă opresc aici. Și totuși la urma urmei, la ce ar folosi o permanență cu plinătatea burții într-un montagne russe (roller coaster) într-un parc de distracții întins intergalactic? La ce anume? Și mai ales, oare această să o numim generic și în lipsă momentană de alte cuvinte, ”inteligență naturală”, care a dus la crearea noastră evolutivă, la ceea ce suntem acum, nu a prevăzut cumva această stranie nevoie a noastră de a fi permanenți în cea mai bună formă fizică cu putință și chiar mai mult de atât? Dar dacă această ”inteligență naturală”, a și rezolvat problema dar noi nu suntem conștienți de asta? Păi am știut noi cândva că ne trebuie picioare să ne deplasăm și de ce ar trebui să ne deplasăm? Nu, pentru că cel fără picioare este altul decât cel cu picioare și am avut picioare, mult înainte să fim conștienți de vreo necesitate de a avea orice altceva. Cel fără de picioare, evident nu a fost încă un om și a fost mulțumit de viața lui statică fără de picioare, pentru că nu a avut vreun termen de comparație, cu un altul ca el cu posibilități de deplasare. Fiecare este atunci cu timpul său, iar timpul acesta determinat numai individual, este o atemporalitate, după cum o înțelegea cu adevărat Wittgenstein.
Orice deschidere este o închidere
Deschiderea este o închidere, spuneam, sau încercând să deschizi ceva de fapt închizi acel ceva. Cu cât forțezi mai mult încuietoarea, cu atât o blochezi mai mult, sau mai degrabă când mergi spre ceva, acel ceva se îndepărtează de tine cu dublul vitezei cu care încerci de fiecare dată să de aproprii. Cam pe aici se încadrează orice demers rațional în găsirea esenței ființei lucrurilor. Cam pe aici se încadrează în ultimă instanță întrebările despre ce este realitatea (Metafizica), despre cum putem ști ce știm (Epistemologia) și despre cum ar trebui să trăim (Etica). Numai că, trăim după cum știm și această trăire stabilește realitatea. Totul este parcă legat de un ceva esențial care ne scapă întru totul, tocmai poate pentru că este atât de aproape.
Pierre Manent, în Cum de putem trăi împreună, Humanitas 2017 p. 293, ne spune că asocierea parțială și imperfectă produce tirania și războiul, iar tirania și războiul sunt cele mai mari flagele ale omenirii.
De ce stăm împreună, ne întrebăm de multe ori, atâta timp cât vrem ca noi să fim mare consumator a tot ce ne stă în fața burții. Aici, pentru a parcurge textul și a vă asuma astfel efortul de înțelegerea al acestuia, dacă bine am reușit în cuvintele găsite, fără de care scrierea ar fi un nimic, litere împrăștiate, fragmente iluzorii, resturi din ce a fost cândva ceva sau nici măcar nu au fost nimic vreodată, vă voi face un cadou de la bun început. Nu vreau să epatez, dar cu siguranță acum este cel mai mare cadou la care vă puteți aștepta și la care a sperat vreodată o ființă umană. Apoi este și inestimabil, nu în sensul negativ, cum că ar fi lipsit de o valoare financiară, ci dimpotrivă, este atât de valoros încât nu poate fi cumpărat nici de toți banii din lume. Pentru darul meu nu aveți de dat nimic la schimb, nici acum și nici pe viitor, de aceea am spus că el este un cadou și nu trebui să vă faceți nici o grijă pentru afectarea patrimoniului dvs. primindu-l. Poate că nu veți înțelege exact valoarea lui pentru început, dar îl puteți lua cu voi și admira, pe mai târziu și în cele din urmă, am convingerea că, îl veți înțelege, așa cum este, în adevărata și nu în cele din urmă reala lui valoare și semnificație. Să nu credeți că urmăresc a vă înșela în vreun fel, sau induce în cea mai mică eroare. Dar, fără să o mai lungesc cu povești sterile, aici veți găsi un cadou, ca într-o revistă cu surprize pentru copii. Cadoul ăsta pe care îl puteți păstra cu voi, este compus din câteva cuvinte ce poartă magie și vă oferă cel mai de preț lucru pe care îl puteți deține vreodată.
Suntem în evoluție și suntem în principal și părți din alții, fragmente culturale, ca formațiuni neuronale indicate de o aceeași atitudine față de natural. De aceea avem nevoie de comunitate, de primirea de informații și soluții. Embrionii unor noi lumi, care nu va fi să fie, dar suficientă ca să fie. Așa pare a fi construită material vie și de asta caută mișcarea în exterior, pentru a avea în final un interior cât mai optimizat. Un interior autonom și știu că sună aiurea ce spun, dar nu am găsit altă justificare pe aici.
Aici, pentru a vă parcurge textul și a vă inspira efortul de înțelegerea al acestuia, fără de care scrierea ar fi un nimic, dacă bine am reușit în cuvintele găsite, ar fi numai semne împrăștiate, fragmente iluzorii, resturi din ce a fost cândva ceva sau nici măcar nu au fost nimic vreodată; vă voi face un cadou de la bun început. Nu vreau să epatez, dar cu siguranță este cel mai mare cadou la care vă puteți aștepta și la care a sperat vreodată o ființă umană și îl puteți ridica chiar acum așa frumos ambalat cum este, dar nu uitați să citiți în prealabil următoarele instrucțiunile de folosire, în alt fel acesta poate fi lipsit de utilitate și puteți deveni frustrați.
Apoi, cadoul meu este inestimabil, și nu în sensul negativ al termenului, cum că ar fi lipsit de vreo valoare financiară, ci dimpotrivă, este atât de valoros încât nu poate fi cumpărat de toți banii din lume. Pentru darul meu nu aveți de dat nimic la schimb, nici acum și nici pe viitor, de aceea am spus că el este un cadou și nu trebui să vă faceți nici o grijă pentru afectarea patrimoniului dvs. primindu-l. Poate că nu veți înțelege exact valoarea lui din capul locului, dar îl puteți lua cu voi și admira, pe mai târziu și în cele din urmă, am convingerea că, îl veți înțelege, așa cum este, în adevărata și în cele din urmă reala lui valoare și semnificație. Să nu credeți că urmăresc a vă înșela în vreun fel, sau induce în cea mai mică eroare. Dar, fără să o mai lungesc cu povești sterile, iată cadoul meu, pe care îl puteți păstra cu voi și el este compus din câteva cuvinte, nu compus din cuvânt ca atare, ci oarecum descris de ele, sau mai degrabă sugerat, iar operațiunea de asamblare finală trebui să o faci tu, cititorule.
Cadoul pe care îl primești, este asemeni unei minunate machete aeronautice, cu toate accesoriile de montaj incluse în cutie, și care nu mai trebuiesc achizitionate separat, dar care necesita asamblare și vopsire și apoi o folosire adecvată. La început vei găsi numai o cutie, pe exterior cu o planșă fotografică ce atrage privirea și cu un avertisment asupra gradului ridicat de dificultate al asamblării, iar în interior o mulțime de piese legate într-o planșă, iar tu va trebui să le desfaci cu atenție și lipești, conform planului detaliat ce îl primești. Aici piesele sunt reprezentate de cuvinte, liantul lor este sensul găsit al acestora, iar planul va fi desprins din scrierea mea. Dar aveți grijă că aceste cuvinte sunt dificil de înțeles și poate cel mai dificil. Ele sună așa: nimeni nu moare.
Moartea este o poveste a insuccesului final, un eșec pe toate planurile și până acum am sperat ca îmbrăcați în statui sau într-un fel mumificați, ne putem continua patetica existență. Moartea reală ca încetare ireversibilă a funcționării organismului și moartea umană ca pierdere ireversibilă a personalității. Cu toate acestea, odată cu inventarea aparatelor respiratorii mecanice în anii 1950, a devenit posibil ca o extindere anterior letală a leziunilor cerebrale să coexiste cu funcționarea cardiopulmonară continuă, susținând funcționarea altor organe. Era un astfel de pacient viu sau mort?
Conform standardului întregului creier, moartea umană este încetarea ireversibilă a funcționării întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral . Acest standard este în general asociat cu o definiție organismică a morții, după cum este explicat mai jos. Spre deosebire de standardul cardiopulmonar mai vechi, standardul pentru întreg creierul atribuie o semnificație diferenței dintre respirația asistată și cea neasistată . Un aparat care permite respirația mecanică poate permite respirația și, prin urmare, circulația la un pacient „în moarte cerebrală” – un pacient al cărui întreg creier este ireversibil nefuncțional. Dar unui astfel de pacient îi lipsește în mod necesar capacitatea de a fi neasistat în respiraţie.
Dar încetarea funcționării creierului poate fi stabilită ca moment al morții și asta din perspectiva unui terț care asistă la un fenomen sensibil, adică accesibil simțurilor. Lumea așa-numitului defunct, este însă diferită de lumea altuia, al unui altui viitor defunct, iar ceea ce este observat ca fiind punctul final al unuia poate fi mai mult sau mai puțin îndepărtat de punctul final al privitorului, iar toate acestea puncte de vedere sunt identice pe o scară istorică oarecare. Ființa e formată din ființările sale, din tot ceea ce ea a primit din ceea ce a avut în jurul său. Aceste ființări sunt inaccesibile oricărui altuia și închise într-un limbaj intern inaccesibil altuia prin observație directă sau cu ajutorul oricărui instrument tehnic, sau cred eu, dificil accesibil altuia. Reperele sunt interdependente și interschimbabile, astfel că afectarea oricărei părți a creierului, care ar fi suportul veunei memorii a vreunei ființări, cauzează migrarea ateției spre o altă parte și tot așa, fără o perioadă de timp observabilă de către subiect. La final poate găsi un Eu abisal, care nu poate reprezenta decât fericirea împlinirii. Pe de altă parte, finalul poate să fie și un continuum în iadul suferinței. Finalul este reprezentat de un alt timp, nu de un trecut, prezent sau viitor ci de un continuum, iar în acest continuum avem reprezentarea sistemică a sensurilor lumii fiecăruia. Un soi de rezumat al întregii vieți, dacă vreți, un ceva permanent după purgatoriu.
Ne schimbăm organismul de-a lungul vieții și milioane de părți din noi se desprind în praful pe care ne purtăm pașii, dar asta nu înseamnă că am murit câte puțin de milioane de ori.
Dar nu despre asta vorbesc eu acum, ci despre o nemurire adevărată și privită din două perspective: cea a adevăratului Eu, și aici nu mă refer la nici un soi de promisiune religioasă, științifică sau alte bazaconii asemenea; și de asemenea la perspectiva materială a ceea ce înseamnă suportul biologic, numit și material, al acelui adevărat Eu. Momentul terminal, observabil unui terț nu este în conexiune cu momentul adevărului Eu, al ființei noastre celeste, așa cum am vrea să o numim acum, sau cum suntem obișnuiți să o numim acum și evident pe undeva greșit. Un moment viitor pentru acest ”adevărat Eu” ar fi momentul în care naturalul relevat (natural care include și un terț supranatural, căci este un natural sensibil), ar fi numai unul în care naturalul este altfel relevat și îi oferă o posibilitate de interpretare. Lipsa receptorilor corporali, cauzează a lipsă a revelației naturale și atunci ”adevăratul Eu” plutește în lumea sa infinită, copie a universului animat.
Aici timpul este lipsit de semnificație, deoarece el este numai un atribut al succesiunii evenimentelor naturale. Bine, putem pierde un picior și să fim tot același eu, un eu traumatizat ce e drept dar un același, un eu trecut printr-o nouă experiență. Același nume și aceeași avere. sau , cele care contează. Dacă timpul nu are relevanță putem rămâne aici o eternitate și încă puțin, sau încă o eternitate. Nu-i așa că suntem nemuritori? Sau ce măsurați cea mai profundă parte a voastră în etalon financiar. Dacă da, eu nu vă deranjez și vă apreciez sinceritatea, acceptându-vă întrutotul calea aleasă și fac asta din rațiuni artistice, fiindcă am alte gusturi și altă interpretare a minunatului tablou viu colorat al lumii. Nu-i așa că suntem nemuritori? Nu-i așa că acum ați devenit nemuritori?
Vă puteți bucura mai târziu de mica mea atenție, dar acum ar trebui să revenim la subiectul nostru sau la ceea ce înțeleg eu prin acest a ”ființa-împreună”. Lumea internă ca și ”copie” a realului. Internul ca semnificație este mai relevant, aici poți găsi și atribui valoare. În rest există un natural, iar acest natural include și orice alt supranatural, dar nu în dimensiunea lui reală ci numai în cea sensibilă. Fiecare este unicul și propriul dascăl, filosof ori preot. Legătura cu divinitatea și unicul care o poate avea, într atât de intim este actul sacral. Nimeni nu poate înțelege pe altul și fiecare este o altă lume. Lumea cerurilor. Moralitatea are bazele aici, în această lume a cerurilor. Ființele celeste au ceva din apera de artă. Ele există și au un mare efect, dacă sunt descifrate. Necesită efort și înțelegerea alegerea între compusele celeste, în alt fel putem fi pradă celor necreate întunericului. Lumina necesită efort, întunericul te îmbie să stai.
Ființa este posibilitatea a ceva în a conține un altul, fără a-i altera conținutul original, dar a-i permite ameliorarea, prin alăturarea lui unui altceva preluat. Ființa nu se hrănește din ceea ce alege în jur, cu orice sau cu părți alese din acesta. Ființa preia orice altceva pentru a-l conduce, pe el vechiul preluat, spre o nouă ființă.
Ființa conduce totul spre ființă. Aceasta este devoluțiunea. Undeva în spatele mișcării Ființei, rămân cele neîmplinite Resturile devoluțiunii Nu există un univers al tuturor, ci multiple universuri ale încă-neființărilor. Creatorul nu își părăsește creația, dar creatul nu poate cunoaște creatorul, așa cum statuia nu și-a cunoscut niciodată sculptorul. Ființa ființează, adică permite devoluțiunea, ca schimbare universală a ceea ce a fost cândva.?!???
Transformi interiorul tău, conținutul tău mental și acolo este posibilitatea omnipotenței, inter-ființării. Suntem-împrună, fiindcă putem aparține lumii oricărui altuia, așa cum oricare altul și orice altceva, aparține lumii mele. Moralitatea are baze mai solide din această perspectivă. Ajutând un altul în ajuți pe el, dar îl ajuți și în tine.
Iată marele secret, care trebuie păstrat cu cea mai mare grijă și efort pentru comprehensiunea lui și o să-l spun de-a dreptul: deschiderea este o închidere. Mai precis, deschiderea spre tot, este o închidere a tot. În detaliu, orice deschidere, este o închidere. În mijlocul închiderii stă sfânta-sfintelor, atât pentru închidere cât și pentru deschidere. Orice atingere aduci locului, în intenția de a stârni, a face în intenționalitatea ta orice altceva, sau chiar a cerceta, te abate de la drumul tău și te vei pierde, se întoarce înzecit împotriva ta, negreșit. Este tabuul, locul sacrului care scapă simțurilor, sau oricărei extensii tehnice a simțurilor. De fiecare dată El scapă privirii, căci El este privirea care nu se poate vedea pe ea, tocmai pentru că există ca privire a altceva. Este, nimic în particular, fiind totul. Este totul și nimic din nimic. Aici e greutatea înțelegerii pentru care trebuie să avem harul. Pe El îl poți chema și negreșit va veni. Nu Îi este greu la oricâți ar trebui să vină, căci El este deja în toți și nu trebuie să meargă spre ceva pentru că este deja acel ceva. A Lui este întreaga putere, acum și pentru toate timpurile care au fost, sunt, și vor veni.
Dacă dorești imediatul, bunul pe care-l crezi valoros, sau mai valoros decât altele nu-l cere de la El, așa cum nu cere de la el nimic din ceea ce este Natural. Naturalul este o substanță inferioară, aflată în Devoluțiune, iar El, este deja Devoluat. El nu se poate coborî în nici un fel să acționeze asupra naturalului, așa cum acvila nu se poate coborî să prindă o muscă. Pe urmă, valoros, sau mai valoros, este așa pentru tine sau altul ca tine, bine, dacă vrei pentru toți cei ca tine. Valoros, sau mai valoros nu este și pentru El, iar asta nu îl va face să acționeze potrivit valorizării tale. Valorizarea ta aranjează Naturalul, valorizarea Lui aranjează Supranaturalul, iar această aranjare este o punere în față prin depășirea unui altuia. Devoluțiunea este o ridicare prin scăderea greutății a tot și a nimic în parte. Ea este o operațiune esențialmente mentală, orice altceva este un mental mixat cu Naturalul. Aceasta este epoca noastră, cea în care structura mentalului o condiderăm formată prin construcția naturalului. Nu luându-i altuia bunul valoros pentru tine sau pentru el, nu manipulând valorizările devoluezi, ci o faci prin amelioararea lumii tale, a întregii lumi posibile.
Noul sclavagism a apărut prin manipularea aproapelui și transformarea lui într-un ustensil apt pentru valorizare conform voinței stăpânului, prin sporirea patrimoniului acestuia. Sporirea patrimoniului, asemeni sclavagismului istoric, dar acum nu numai stăpânirea corpului sclavului aflat în proprietate, ci și stăpânirea minții sale și mai ales a minții. Sclavul modern, trebuie să aleagă produsul, sau măcar să aibă impresia acestei alegeri. El trebuie cu orice preț să se considere liber în a face alegerea și această alegere Valorizarea a ceva aparține unei întregi colectivități și indică direcția de acține. Mâinile altuia sunt mâinile noului sclav. Stăpânul sclavului este la rândul lui sclavul altuia, iar la capătul lanțului ierarhic, se află nimic altceva decât întunericul. Sclavul nu este cel care muncește, cel care muncește ce hotărăsc alții să muncească, ci cel care nu are nici un cuvânt de spus în privința muncii sale. Nu are nici un cuvânt de spus în alegerea tipului muncii, timpului muncii și retribuției muncii sale.
Atunci când omul va pricepe că, această sporire patrimonială nu este ceva de dorit, ci dimpotrivă, ceva ce trebuie mai degrabă evitată cu orice preț, numai atunci va apărea o rază de lumină. Șobolanii vor fi greu de convins să părăsească canalul, căci acolo cred ei că le este casa, au ce mânca și sunt protejați, dar noi suntem puțin diferiți. La început am dobândit abilitatea de a modifica prin forța mâinilor și acum trebuie să o avem pe aceea de a modifica prin forța minții.
Acum având ochi de filosof, adică umezi și timizi precum la un iepuraș și larg deschiși spre amenințare, ca obiect al cercetării, observ o turnură întrucâtva conjuncturală a terapiei psihiatrice și apoi o extind la ce pare a fi cel mai anormal în comportamentul omului dar observ nu este nici pe departe așa. De ce un preot nu este considerat nebun? Vă întreb interesat și cu deplină responsabilitate. Adică cum cineva care este condus cu preponderență de lucruri nevăzute și neauzite, de lucruri aflate în afara lumii ăsteia, e ridicat la rang de cinste. Ei sunt primii chemați să însoțească politicienii și luptătorii în cele mai grele întreprinderi ale acestora. Ei sunt chemați să sprijine în cele mai grele momente, la naștere, căsătorie sau moarte. Atunci cum puteți așeza nebuni să vă însoțească în astfel de momente?
Lucrurile nu stau însă nici pe departe așa, dar sunt întrutotul ascunse. Pentru fiecare sunt altfel și de aceea cele mai importante dar nu atât de asemănătoare. Puterea lor e legată de conținutul mental, locul sfintei sfintelor. Ei sunt cei care văd cu ochii minții luptele apocaliptice sau născătoare de lumi ce se desfășoară acolo.
De ce stăm împreună, ne întrebăm de multe ori, atâta timp cât vrem ca noi să fim mare consumator, a tot ceea ce ne stă în fața burții. Aici, pentru a parcurge textul și a vă asuma astfel efortul de înțelegerea al acestuia, dacă bine am reușit în cuvintele găsite, fără de care scrierea ar fi un nimic, litere împrăștiate, fragmente iluzorii, resturi din ce a fost cândva ceva sau nici măcar nu au fost nimic vreodată, vă voi face un cadou de la bun început. Nu vreau să epatez, dar cu siguranță acum este cel mai mare cadou la care vă puteți aștepta și la care a sperat vreodată o ființă umană. Apoi este și inestimabil, nu în sensul negativ, cum că ar fi lipsit de o valoare financiară, ci dimpotrivă, este atât de valoros încât nu poate fi cumpărat nici de toți banii din lume. Pentru darul meu nu aveți de dat nimic la schimb, nici acum și nici pe viitor, de aceea am spus că el este un cadou și nu trebui să vă faceți nici o grijă pentru afectarea patrimoniului dvs. primindu-l. Poate că nu veți înțelege exact valoarea lui pentru început, dar îl puteți lua cu voi și admira, pe mai târziu și în cele din urmă, am convingerea că, îl veți înțelege, așa cum este, în adevărata și nu în cele din urmă reala lui valoare și semnificație. Să nu credeți că urmăresc a vă înșela în vreun fel, sau induce în cea mai mică eroare. Dar, fără să o mai lungesc cu povești sterile, iată cadoul meu, pe care îl puteți păstra cu voi și el este compus din câteva cuvinte, nu compus din cuvânt ca atare, ci oarecum descris de ele, sau mai degrabă sugerat. Dar din ceea ce credeți ca fiind cele mai grele cuvinte: nimeni nu moare.
Moartea este o poveste a insuccesului final, un eșec pe toate planurile și până acum am sperat ca îmbrăcați în statui sau într-un fel mumificați, ne putem continua patetica existență. Dar nu despre asta vorbesc eu acum, ci despre o nemurire adevărată și privită din două perspective: cea a adevăratului Eu, și aici nu mă refer la nici un soi de promisiune religioasă, științifică sau alte bazaconii asemenea; și de asemenea la perspectiva materială a ceea ce înseamnă suportul biologic, numit și material, al acelui adevărat Eu. Momentul terminal, observabil unui terț nu este în conexiune cu momentul adevărului Eu, al ființei noastre celeste, așa cum am vrea să o numim acum, sau cum suntem obișnuiți să o numim acum și evident pe undeva greșit. Un moment viitor pentru acest ”adevărat Eu” ar fi momentul în care naturalul relevat (natural care include și un terț supranatural, căci este un natural sensibil), ar fi numai unul în care naturalul este altfel relevat și îi oferă o posibilitate de interpretare. Lipsa receptorilor corporali, cauzează a lipsă a revelației naturale și atunci ”adevăratul Eu” plutește în lumea sa infinită, copie a universului animat. Aici timpul este lipsit de semnificație, deoarece el este numai un atribut al succesiunii evenimentelor naturale. Bine, putem pierde un picior și să fim tot același eu, un eu traumatizat ce e drept dar un același, un eu trecut printr-o nouă experiență. Același nume și aceeași avere. sau , cele care contează. Dacă timpul nu are relevanță putem rămâne aici o eternitate și încă puțin, sau încă o eternitate. Nu-i așa că suntem nemuritori? Sau ce măsurați cea mai profundă parte a voastră în etalon financiar. Dacă da, eu nu vă deranjez și vă apreciez sinceritatea, acceptându-vă întrutotul calea aleasă și fac asta din rațiuni artistice, fiindcă am alte gusturi și altă interpretare a minunatului tablou viu colorat al lumii. Nu-i așa că suntem nemuritori? Nu-i așa că acum ați devenit nemuritori? Vă puteți bucura mai târziu de mica mea atenție, dar acum ar trebui să revenim la subiectul nostru sau la ceea ce înțeleg eu prin acest a ”ființa-împreună”. Lumea internă ca și ”copie” a realului. Internul ca semnificație este mai relevant, aici poți găsi și atribui valoare. În rest există un natural, iar acest natural include și orice alt supranatural, dar nu în dimensiunea lui reală ci numai în cea sensibilă. Fiecare este unicul și propriul dascăl, filosof ori preot. Legătura cu divinitatea și unicul care o poate avea, într atât de intim este actul sacral. Nimeni nu poate înțelege pe altul și fiecare este o altă lume. Lumea cerurilor. Moralitatea are bazele aici, în această lume a cerurilor. Ființele celeste au ceva din apera de artă. Ele există și au un mare efect, dacă sunt descifrate. Necesită efort și înțelegerea alegerea între compusele celeste, în alt fel putem fi pradă celor necreate sau parțial create, pradă a întunericului. Lumina necesită efort, întunericul te îmbie să stai.
O mare parte din identitatea noastră și din stima de sine se construiește prin interacțiunea cu ceilalți și prin rolurile pe care le jucăm în grupuri. Lipsa acestei oglinzi sociale poate duce la o confuzie identitară, sentimente de inutilitate și o stimă de sine scăzută. Fără interacțiuni, oamenii pierd ocazia de a-și valida propriile experiențe și de a se simți apreciați (Baumeister RF, Leary MR. The need to belong: desire for interpersonal attachments as a fundamental human motivation. Psychol Bull. 1995 May;117(3):497-529).
Interacțiunea cu ceilalți și rolurile pe care le jucăm în grupuri ne stabilesc în structura neuronală noi formațiuni și asta până avem o tautologie, dar aceste noi formațiuni au o existență psihică distinctă și se doresc în diversitatea lor fundamentul unei noi întregi lumi. O nouă lume care este setată în stabilirea unei unice entități reglementatoare, care trebuie să fie și care este scopul etapei acestei vieți atât cât este ea observabilă. Acest schimb este o ameliorare de modele culturale și aici nu contează atât structura neuronală observabilă, ci valoarea dată acesteia de posesor și irecognoscibilă pentru un altul. Acest model cultural nu este numai capacitatea de a face ceva, atitudinea față de ceva, ci este o așezare viabilă între celelalte. O continuare a funcțiunii psihice prin corecta poziționare față de existentul de acolo, un tot-împreună funcțional. Stăm împreună deoarece suntem aflați la o treaptă a evoluției, una mai joasă decât ultima adică aceea a unicității, dar, aceasta va fi tema capitolului următor și ultim.