”Cât despre cei care nu văd nici măcar o dată o lumină, ci bâjbâie în noaptea lor, despre ei se spune: Ei nu știu, nici nu înțeleg; ei merg în întuneric. Adevărul, în ciuda puterii manifestării sale, le este în întregime ascuns, așa cum se spune despre ei: Acum oamenii nu văd lumina care strălucește în ceruri. Ei sunt vulgul din popor. Nu există deci nici un prilej de a-i menționa aici, în acest Tratat.”
Moses Maimonides, Guide for the Perplexed, tr. Friedländer [1904], I 5a
Câte ceva despre comuna însușire de a fi mediocru și ce presupune apartenența la casta mediocrității, ori înțelegerile din interiorul acestei grupări. Despre adunările obligatorii ale mediocrilor și despre oficial, ca modalitatea cea mai sigură de livrare a prostiei. Trec mai departe la succinte explicații despre bogăție, ca lumină a mediocrității. Explic la urmă despre instrumentul de cercetare pe care în voi folosi pentru cercetare în această cărticică.
Secțiuni
Nașterea cuvântului și câteva idei folosite mai des pe aici
Arătarea-de-sine
Instrumentul de cercetare folosit
Nașterea cuvântului și câteva idei folosite mai des pe aici
Mediocritatea este o condiție statistică universală, o însușire comună a majorității ființelor umane. Pe o curbă normală de distribuție (clopotul lui Gauss), majoritatea oamenilor se situează, în mod natural, în jurul mediei pentru majoritatea aptitudinilor și realizărilor. A fi „mediocru” înseamnă pur și simplu a te încadra în această zonă, a fi la nivelul obișnuit, adică nici excepțional de bun, nici excepțional de rău.
Conceptul de mediocritate capătă o conotație negativă atunci când nu mai este o simplă descriere statistică, ci devine o aspirație, o strategie sau o trăsătură de caracter care limitează potențialul individual și contribuția la societate.
Atunci când vorbim despre o „castă a mediocriilor”, ne referim la un fenomen social și, parțial, psihologic, unde mediocritatea nu este doar o stare de fapt, ci o poziție consolidată și auto-întreținută. Apartenența la această „castă” presupune conformism și aversiune față de risc, dar mai ales și cel mai rău, înlăturarea piedicilor din cale conformității, adică căutarea mai noului, ca ceva mai bun. Membrii acestei „caste” a mediocrității tind să fie puternic conformişti. Ei respectă regulile, normele și tradițiile, nu pentru că le înțeleg profund sau le consideră cele mai bune, ci pentru că reprezintă calea cea mai sigură și mai puțin conflictuală, cea mai de acasă.
Aversiunea față de risc este o trăsătură definitorie a mediocrilor. Inovația, experimentul sau ideile disruptive sunt evitate, deoarece ar putea duce la eșec, critică sau, cel mai rău, la ieșirea din zona de confort și la pierderea statutului obținut.
Activitatea mediocrilor se încadrează adesea în parametri prestabiliți, în lipsă de originalitate și Inițiativă. Ei reproduc modele existente, evită gândirea critică profundă care ar putea submina status quo-ul și rareori vin cu soluții noi sau perspective proaspete, chestiuni de care se feresc cu asiduitate.
Inițiativa mediocrilor este minimă și este orientată spre îndeplinirea sarcinilor la un nivel „suficient”, fără a căuta excelența sau optimizarea proceselor dincolo de cerințele de bază. Apartenența la această „castă” implică adesea o dependență puternică de structurile și ierarhiile existente. Mediocritatea nu este o strategie de supraviețuire în afara sistemului, ci în interiorul lui, în creare de numeroase structuri în cadrul sistemului, câte una pentru fiecare mare familie de mediocrii, mediocrul șef și întreaga lui familie extinsă. Acești indivizi pot excela în birocrație, în respectarea procedurilor și în menținerea echilibrului, ceea ce îi face valoroși pentru funcționarea de zi cu zi a oricărei instituții, chiar dacă nu o propulsează cu niciun chip spre progres.
Deși nu este universal, uneori, mediocritatea consolidată poate duce la un resentiment sau la o intoleranță față de excelență și inovație. Aceasta se manifestă prin descurajarea celor talentați, prin obstrucționarea ideilor noi sau prin critica excesivă a celor care „ies din rând”. Așa cum spunea Ortega y Gasset în Revolta maselor, pericolul apare când „omul-masă”, mulțumit de mediocritatea sa, începe să-și impună standardele proprii și să disprețuiască tot ce este superior.
Prezența dominantă a mediocrității în poziții cheie, în special în consilii de conducere sau instituții de cercetare, duce inevitabil la stagnare. Deciziile sunt luate pe baza unor paradigme vechi, cu aversiune la risc, ceea ce încetinește adaptarea la schimbare și inovația. Această „castă” poate fi, paradoxal, un factor de predictibilitate stabilă, dar una care tinde spre conservarea status quo-ului, chiar și în detrimentul progresului pe termen lung.
Însușirea comună a mediocrității devine o problemă atunci când este cultivată și recompensată de un sistem, sau mai bine zis când sistemul se impune, căci el este creația mediocrității, nu ca invenție non-conformistă, coi a ca și conformism călduț.
Apartenența la această „castă” presupune o strategie de supraviețuire prin conformism, lipsă de originalitate și dependență de structurile existente, cu riscul de a sufoca excelența și inovația vitală pentru orice domeniu, fie el științific, artistic sau social. Ce mai grav este însă aceea că ea conduce la platitudine intelectuală pentru toți cei guvernați, sau cu alte cuvinte și folosind o terminologie desuetă, la lipsa de liberate.
Mediocritatea este însușirea de a nu avea nici o însușire. A nu te distinge prin nimic și a râmâne camuflat de cotidian. Este starea celui care nu dorește a depune vreun efort pentru excelență, pentru a dobândi un ceva ce să-l distingă de restul gloatei prin vreun talent, sau înclinație. Mediocrul e de nota 6, puțin la limită, puțin după nota minimă de trecere. Nu știe foarte multe și nici chiar multe, dar nici nu rămâne repetent sau pe punctul de a fi repetent. Mediocrii ar trebui să fie grupul țintă, cei cărora li se adresează cu preponderență actul educațional. Supradotații se descurcă individual și nu suportă intromisiuni cu diverse modele culturale comune.
Cei slab dotați, nu suportă mai nimic și atunci pot fi lăsați să-și ia ce le priește și le crează o stare de bon ton. Stare care ar însemna și ea în font, să te bucuri de lucrurile obișnuite, care sunt conforme standardului. Mediocrii plănuiesc în secret, căci nu au siguranța discursului și se adună împreună cu alții ca ei pentru a se consacra și a-și întării deciziile. Ei conspiră pentru a legaliza ilegalul și cum am reușit de multă vreme, legalul este noul nume al ilegalului.
Cum spunea Constantin Noica în Rugați-vă pentru fratele Alexandru, ”Cel mai mare păcat al unui popor este să se complacă în mediocritate”. Noica vedea pe bună dreptate mediocritatea ca o boală socială, nu doar una individuală. Conformismul era, pentru Noica, una dintre sursele principale ale mediocrității căci așa cum ne spune acesta „Este un semn de mare mediocritate să vrei să fii pe placul tuturor.”.
Mediocritatea este calitatea de a nu avea nici o calitate, de a nu avea această dorință de distincție de un altul, urmată de dorința de păstrare a acestei distincții. Ceva ciudat, ceva ce parcă ai vrea să faci și nu știi de ce, nici nu te gândești de ce vrei să faci ceea ce tocmai ai început să faci. Chestiunea extrem de ciudat de altfel și de aceea chiar greu de descris, să accepți ca mintea ta să fie asemeni cu mintea altuia, cu mintea a cât mai multor altora. Sarcina pe care o trasezi, să se execute de îndată și atunci ești convins că subordonatul tău care a executat sarcina, te va păstra în el ca dirigiuitorul al lui și pentru totdeauna. Subordonații subordonatului tău, vor face același lucru și numai pentru tine. Ești convins că ție, ca șef, ți va acorda respectul care crezi că îți este cuvenit. Da, numai că fiecare are un si de altă lume numai a lui și s-ar putea ca fiecare să urmărească altceva și nu păstrarea ta ca diriguitor. Atunci nu faci altceva decât să te complaci în conformismul tău searbăd odată cu fiecare sarcină pe care o vei trasa și la urmă vei înțelege de fiecare dată că subordonații pricep mai bine ca tine. La urmă vei deveni tu un subordonat dar mai ai calitatea trupească să poți deveni cineva față de alții.
De aceea vrea cineva să fie celebru, să cânte melodii celebre sau să recite doctrine renumite, întocmai politicienilor, căci are greșita impresie că el va continua prin altul, că va supraviețui celor mai năprasnice vremuri. Prin ceea ce el este pentru alții.
Mediocrul setează regulile comune într-o societate, căci el a început prin a se declara deja conformat regulii sale, că doar e șef, și de aceea va fi întotdeauna pe placul conducerii care dictează regula, conducere din care evident că face parte. Fiindcă nu are abilități speciale în a face ceva, el se ascunde în cel mai vast domeniul ce aparține oamenilor, în locul fără fund în care sălășluiesc toți sfinții și monștrii. Se ascunde după ceva imaginar, dar reglementat de el, îndărătul invers-intelectului. Adică în spatele a ceva ce seamănă a intelect, dar numai în partea din față și produce rezultate pe dos.
Acest intelect provine din latinescul intellectualis referitor la înțelegere, intellectus discernământ, înțelegere, substantiv folosit adesea la participiul trecut intelligere, a înțelege, a discerne. Noi românii avem rămas în plus și legere, lege s.f. învechit și rar, ce desemnează citirea. Atunci intelectualul ar fi cineva care este înăuntru, ca și cunoscător al locului în care se află (în) și legat oarecum prin actul citirii, în conexiune cu lege, care este desemnează și ceva legat. Intelectualul este deci o persoană imobilizată printr-o legătură intelectuală invizibilă, oprită în a face chestiuni neconforme unor reguli comun acceptate. Intelectualul se crează de unul singur prin actului citirii, devenind conform, adică observat ca util comunității.
Dacă intelectualul este o persoană educată ale cărei interese sunt studiul și alte activități care implică o gândire activă, care gândește și înțelege la un nivel mai înalt, mediocrul ar fi un intelectual contrafăcut. Intelectualul înțelege și are discernământ, iar mediocrul numai afirmă că se încadrează acestui standard. O poate face deoarece chiar el este cel care stăpânește standardele, el formează și în acest domeniu ca în mai toate, standardul ca medie a celor care sunt. Intelectualul posedă o sumă de abilități cognitive, pe când mediocrul prezintă publicului o diplomă pentru a te face să crezi că posedă o sumă de abilități cognitive.
Privit mai atent totuși, mediocrul are ceva special. Este, să spun așa pentru a-i găsi un cuvânt mai potrivit, un ”telectual” care posedă prin urmare ”telect”. Am luat din cuvântul original câteva litere, așa cum a luat și el, nu tot, ci numai partea utilă din intelect. Acest ”telect” se formează în special de la privitul îndelungat al televizorului, ascultarea radioului ori alte canale mass-media sau prin participarea la diverse spectacole populare, cam de la multe dintre cele care sunt de larg consum.
Mediocritatea este o protecție, prin aceea că mediocrul nu afirmă cu necesitate că trebuie făcut ceva și el face fiindcă regula pusă de el în permite să facă. Ei se adună în diverse consilii și organisme ale mediocrității, în necesitatea de a se confirma reciproc, deoarece confirmarea din exteriorul grupului pare a fi imposibilă, imposibilă chiar și față de alte grupuri de mediocrii, dacă nu te orientezi după standardele oficiale. Mediocrii se recunosc după diferite gesturi și atitudini, dar cel mai adesea și fulgerător, după o primă privire prin în care se poate vedea golul dindărătul ochilor celuilalt. ”Avem de strâns acolo”, spun ei plini de emfază. În acea primă privire, colegul sau colega lui ori a ei, vede asemănarea, neputința, adică tocmai ceea ce zărise în oglindă atunci când se aranja pentru a merge la slujba sa din biroul care administrează treburile altora. Ei tresar. Odată recunoașterea făcută, nu le rămâne decât să colaboreze pentru totdeauna și nimic nu îi va despărți, poate moartea, întocmai ca în jurămintele tinerilor ce se căsătoresc. Dar și jurămintele acestora, la urma urmei, sunt tot opera unor mediocrii.
Mediocrul se obiectualizează, întocmai cum apare ca fiind specific lunaticilor. Fac asta fiindcă nu găsesc destulă substanță stabilă în mințile lor pentru a le asigura sprijinul și atunci se identifică prin diverse lucruri, situații sau creează o combinație a acestora în jurul unui erou pe care pretind că îl imită. Greu de făcut o deosebire, căci mediocritatea reprezintă pe undeva și o stare a normalității în care ne complacem cu toții în cea mai mare parte a vieții noastre. În normalitate nu poate fi observat niciun progres, iar starea de excepție, ca ieșire din normalitate, sunt mici scăpărări care surprind chiar și pe cei care le au câteodată. Ordinarul este peste tot în jurul mediocrilor și rămâne în acel loc mult timp după plecarea lor. După pestilența asta persistentă a ordinarului, poate să le fie recunoscută trecerea, cine știe pentru câți ani, sau chiar milenii.
Cel mai specific în prezent, contrar celor din vremea lui Pericle, este că cei fără merit își stabilesc reciproc privilegiile și de nu au destul de împărțit, inventează fel de fel de alte onoruri și toate sunt create spre a indica către măreția lor trucată. Indică spre potența lor intelectuală, așa de bine ascunsă că nu a fost încă văzută de nimeni. Viața publică este un soi de teatru absurd încărcat de incoerență și nonsens, în care mediocrul, bine ferchezuit, este așezat deasupra tuturor lucrurilor și ființelor mundane, în lumina reflectoarelor. O aveam pe Atena, zeița virgină a înțelepciunii, meșteșugurilor, apărării și strategiei militare, iar simbolurile sale erau bufnita și ramura de măslin. Acum născută le fel de supranatural, o avem pe ea, șefa de partid care a ieșit din țeasta tatălui ei după ce acesta s-a căsătorit cu câștigătoarea concursului național de frumusețe. A ieșit de la bun început complet dezvoltată și îmbrăcată în armură antiglonț și, pregătită de lupta de gherilă, conduce simbolic un bolid luxos pe străzile capitalei. Lui Dionysos, zeul vinului, petrecerilor, și extazului, protector al teatrului, i-a fost furat locul de zecile de afaceriști și politicieni înstăriți ce freacă holurile restaurantelor în așteptarea întâlnirii ce îi va potența spre un nivel superior al umflăturii buzunarului ș.a.m.d.
Când aducem în discuție o conspirație a mediocrilor, începem cu mediocrul și apoi trecem la conspirație, dar păstrăm permanent asupra noastră în bune condiții de funcționare cel mai valoros și complex instrument de cercetare. Descompunem termenii separați sau conceptele, le dezvelim de înveliș și le împingem afară din chiar semnificația lor să vedem cât rezistă în mod individual și cât de tare sunt ancorate în proximitatea lor. Le privim paloarea cadaverică, astfel indusă, în speranța că va ieși din nou viața din ele.
Studiul sensului cuvântului este crucial pentru investigarea proprietăților fundamentale ale limbajului uman și asupra rezultatului așteptat după efortul aducerii la viață al cuvântului. De la Platon, știm că, cuvintele au fost cândva un soi de reproduceri ale lucrurilor care ar putea fi permanent îmbunătățite asemeni unei opere de artă, așadar atunci când căutăm sensul unui cuvânt, ar trebui să-l circumscriu unui ceva ce a fost cândva, se continuă și este demn a fi reținut în memoria comunității. Timaos îl invită pe Critias să ia cuvântul, despre ceva ce ar putea fi numit ”nașterea zeilor”, sau, așa cum rezultă din dialog, despre strămoșii grecilor, despre nașterea civilizației. Critias își începe discursul arătând că, ”Cuvintele noastre nu vor fi niciodată mai mult decât imagini și reprezentări ale lucrurilor, …, așa că haideți să ne uităm la modul în care pictorii creează imagini ale figurilor divine și umane, în ceea ce privește cât de ușor sau de dificil le este să îi facă pe spectatori să creadă că au produs o reprezentare adecvată.” Critias încheie spunând că ”Dar, cînd partea divină din ei (n.a. strămăși) a început să fie cuprinsă de slăbiciune, din cauza desei amestecări cu ceea ce este muritor, şi cînd ceea ce era omenesc în ei a început să predomine , n-au mai fost în stare să poarte povara bogăţiei lor şi şi-au pierdut orice ruşine.”
Potrivit acestei binecunoscutei teze naturaliste despre sensul cuvintelor a lui Platon, cuvântul grecesc „anthrôpos”, de exemplu, se poate descompune în ”anathrôn ha opôpe”, ceea ce se poate traduce prin „cel care reflectă asupra a ceea ce a văzut”. Cuvântul folosit pentru a desemna oamenii arată deci faptul că aceștia sunt singura specie care posedă viziune și inteligență. Legătura dintre alegorie și etimologie în ceea ce privește vechea onomastică este des menționată, dar superficial explorată, fiind observate așa-zisele „nume vorbitoare”, adică nume care conțin o alegorie a calităților fizice sau morale ale purtătorilor (Del Bello Davide, Forgotten Paths Etymology and the Allegorical Mindset, The Catholic University of America Press 2007, p. 48). Este posibilă, întocmirea unui grafic cronologic al etimologiei alegorice din antichitate până în prezent, dar acesta va fi subțire și discontinuu. Ar fi necesare mai multe cercetări pentru a acoperi lacunele și a reconstitui contextele istorice și discursive care au folosit și au modelat etimologia alegorică (id. p. 157-158), dar demersul poate să nu aibă rezultatul așteptat, acela al unei semantici îmbunătățite.
Grice analizează pe scurt și respinge ceea ce s-ar putea numi un tip cauzal de răspuns la întrebarea „Care este sensul?”. ( H. P. Grice Meaning As Intention. Meaning din Philosophy of language: the central topics I edited by Susana Nuccetelli and Gary Seay, Rowman & Littlefield Publishers, Inc. 2008, p.71). El ne spune că, dacă acceptăm teoria cauzală așa cum este ea acum, ni se oferă doar o analiză a sensului standard al cuvântului, sau sensului general al unui „semn”. Merge mai departe în critică și susține că teoria cauzală ignoră faptul că semnificația (în general) a unui semn trebuie explicat în termenii a ceea ce utilizatorul semnului face (sau ar trebui să facă) cu anumite ocazii și aceasta din urmă nu este explicată de teoria cauzală, dar este de fapt cea fundamental pentru înțelesul cuvintelor. Sensul ar fi pe undeva o aproximare făcută de utilizator (so-and-so) cu o explicație de genul „înseamnă același lucru ca”, „înțeleg prin”, „implică pe” și așa mai departe (id p. 72). Criteriile de judecată al sensurilor lingvistice sunt foarte asemănătoare cu criteriile de judecată a intențiilor nonlingvistice ceea ce înseamnă că, intențiile lingvistice se aseamănă foarte mult cu cele nonlingvistice (id p. 76). Dacă avem o asemănare a intențiilor lingvistice cu cele nonlingvistice, am avea prin urmare o singură aceeași intenție, ce poate fi exprimată întrucâtva prin limbaj. Altfel spus, pe scurt, limbajul este modelul comunicabil al lumii utilizatorului și trebuie tratat ca atare. Vorbirea ar fi atunci, ținând cont și de diferențierea sensului între diferiți utilizatori, o căutare a lumii prin așezarea la ordine a ceea ce avem în față, proiectul singurei lumii locuibile.
Cuvântul este legat de mental, multe având puterea zeilor, dar cuvântul am văzut că este mai mult decât o reproduce a lucrurilor avute în simțuri de noi sau de cei care ne amintesc despre ele. Sunt mai ales cuvinte care aparțin numai intelectului, dar de altfel toate îi aparțin dar sunt mai mult sau mai puțin legate de lumea naturală și acestea sunt planuri trasate asupra lumii pe care o vrem să fie oarecum funcțională, asemeni celor pricepute și voite de noi. Un cuvânt nu are o viață individuală, ci una față de celelalte, față de cât mai multe din celelalte și atunci când îi căutăm vreun sens trebuie să-i stabilesc relația de interdependență, să formulez un discurs ce îl are drept titlu.
Dacă civilizația, ca model acceptat al lumii, este stabilită și comunicată prin cuvânt, prin modelul comunicat prin intermediul lui, ca oameni ce ne pretindem civilizați trebuie să acceptăm pentru început aceea că ”La început era Cuvântul”.
Revenind la proiectul meu, mă întreb ce este deci mediocrul și cum am putea să ne raportăm la acesta. Mediocrul cu necesitate se crede mai deștept decât ceilalți, numai că deșteptăciunea asta nu are altă bază decât aceea de încadrare în standard. El face standardele sociale și tot el le pune în practică. Cine altul ar putea să facă ? Mediocrul respectă normativul, dar numai fiindcă îi cunoaște lipsurile știe pe unde să se strecoare, pentru a nu-i cădea în plasă. Prin faptul că el, de fațadă respectă normativul, trebuie ca și alții să facă același lucru, căci în caz contrar el îi va sancționa aspru. Această sancțiune trebuie să fie mai gravă decât prejudiciul social pe care l-a adus cel care nu o respectă. Multitudinea normativelor și mărimea sancțiunilor, este măsura mediocrității guvernanților.
Mediocrul discută numai în principii și niciodată în detalii, asta deoarece principiile prin ele însele ascund orice deviație de la regula acceptată. Discutând și punând mecanic în practică principii, cum ar fi acelea de a fi bun, deștept, corect, generos, util, prietenos, fericit, în general sănătos și altele asemenea, mediocrul își ascunde realitatea de a fi rău, prost, incorect, zgârcit, inutil, dușman, trist, bolnav. Honoré de Balzac spunea că oamenii mediocri se gândesc la toate. Da, la toate și la nimic special în particular. El nu pătrunde nimic cu scrupulozitate și de aceea toate îi sunt străine, dar fiindcă se așează deasupra tuturor, trebuie să amintească de ele pe un ton academic, cum că toate îi sunt cunoscute. La urma urmei și temperatura apei mării se poate lua cu degetul de la picior, dar asta nu înseamnă că te-ai angajat să o traversezi înnot sau să-i vezi minunile din adâncuri.
Mediocrul vrea în permanență dar nu poate, iar atunci când se gândești serios la viitor știe că nu va putea niciodată, dar se ascunde la loc sigur înainte de apariția eșecului. Înainte de susținerea candidaturii, el se retrage, înainte de rezultatul alegerilor dă de înțeles că renunță la locul solicitat sau este oprit din cauza unei anumite probleme. Înainte de a face orice, conchide că mai bine nu acționează. Cine muncește și greșește, este unul din aforismele pe care le respectă cu sfințenie. Așadar, el preferă să plagieze în loc să creeze, dar se asigură că examinatorii sunt asemeni lui.
Principalul rol al mediocrului, constă în crearea formularelor și supravegherea completării acestora. El creează ghidurile de practică și felurite norme de punere în aplicare a ceva ce nu necesită efort în a fi aplicat, apoi
Mediocrii intră în permanență în conflictele de interese. Aceste conflicte de interese apar atunci când o persoana, care are interese financiare sau de altă natură, în legătură cu o anumită chestiune, este chemată să și ia o decizie publică corectă asupra aspectelor de care ea este interesată. El este și cel care câștigă și cel care s-a urcat în turnul de fildeș de unde se iau deciziile. Trecând de aspectele legate corupție, ce fac obiectul unor proceduri judiciare concertate de confrații săi, lui nu-i rămâne decât să mascheze și abată atenția publicului. Atunci, mințile mediocre condamnă de obicei tot ceea ce le iese în față, după cum spunea François, Duc de la Rochefoucauld. Iată ce frumos au strecurat ei în lege conflictul de interese: contractul încheiat de un reprezentant, sau cei aleși, aflat în conflict de interese cu reprezentatul, sau omul din popor, poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului. Adică, dacă știi dinainte la ce te înhami bine, dar dacă nu știi și te trezești înhămat împotriva voinței tale, ești bun de purtat povara de aici încolo. Extrem de insidos, nu?
Expresia „La mort n’est que pour les médiocres” îi aparține lui Alfred Jarry, fiind extrasă din opera sa ”Gestes et opinions du docteur Faustroll, pataphysicien” publicată postum în anul 1911. Aceasta poate fi tradusă literar din franceză în română ca: „Moartea este doar pentru mediocri”. Fraza reflectă viziunea iconoclastă și provocatoare a lui Jarry, un precursor al suprarealismului și al absurdului în literatură. În contextul operei sale și al filozofiei patafizice, o „știință a soluțiilor imaginare” inventată de Jarry, expresia sugerează o atitudine de sfidare față de convențiile obișnuite și față de ideea de moarte ca limită universală. Jarry, prin vocea personajului său Faustroll, pare să afirme că cei excepționali, cei care trăiesc dincolo de banalitate și conformism, adică de „mediocritate”, transcend moartea prin creație, imaginație sau o existență trăită în afara normelor.
Moartea, în această interpretare, devine un destin rezervat celor care nu reușesc să-și depășească condiția obișnuită, celor care nu ating un nivel superior de conștiință sau genialitate. Este o afirmație provocatoare, care invită la reflecție asupra valorii vieții și a modului în care aceasta este trăită. Jarry, cunoscut pentru umorul său negru și pentru sfidarea normelor, folosește această frază pentru a sublinia unicitatea și superioritatea spiritului creator.
Traducerea literală „Moartea este doar pentru mediocri” păstrează sensul direct, dar în română s-ar putea pierde o parte din tonul ironic și provocator al originalului. O traducere mai liberă, care să capteze spiritul frazei, ar putea fi: „Moartea îi atinge doar pe cei banali” sau „Doar mediocrii mor”, pentru a sublinia contrastul între excepțional și obișnuit. Expresia lui Jarry este o invitație la a trăi cu intensitate, a sfida convențiile și a transcende limitările mundane, inclusiv ideea de moarte. Este o afirmație tipică pentru stilul său avangardist, care provoacă gândirea și îndeamnă la o reevaluare a valorilor umane.
La mort n’est que pour les médiocres, ne amintea Alfred Jarry, căci ei în fond nu acceptă în nici un fel vreun eșec, și prin aceasta nu acceptă ceea ce se întâmplă în mod natural. Ei scriu ideologii, invocarea unei alterități inventate pentru prostirea maselor; toate plecate de la eu sunt regele și regele e țara, deci eu sunt toată țara și pot. Voi nu aveți decât să-mi dați ce îmi doresc. Dar vai, nici un rege sau parlament, întins pe una sau două camere ori extins pe holuri, nu a putut și nu va putea asta nici de aici încolo.
Mediocrii conspiră peste tot, chiar și mai ales asupra asupra științei și educației, căci acolo sunt așezate ultimele puncte de reper. Ai dubii, caută răspunsuri de la un profesor universitar! Cum să primești altfel funcțiuni academice dacă nu sprijinit de alții ca tine și tu acceptând numai pe alții de aceeași teapă în marile consilii științifice. Cum altfel să-ți asiguri întâietatea academică dacă nu te asiguri că ești înconjurat de confrați, care îți vor lăuda ”operele” după cum sugerezi tu sau după cum sugerează funcția ta să o facă?
În presiunea pentru rezultate predictibile, finanțatorii, guverne sau marile fundații sunt adesea interesați de rezultate previzibile, cuantificabile și cu risc scăzut. Proiectele radical inovatoare, care ar putea schimba paradigmele, sunt prin definiție riscante și pot eșua spectaculos. Un cercetător „mediocru”, dar eficient, va propune proiecte care se încadrează în liniile directoare existente, care au șanse mari să genereze „publicații conforme” și care aduc stabilitate.
Procesul de peer-review, adică evaluarea de către colegi sau potențiali colegi, este esențial, dar poate avea și un efect conservator. Lucrările care contestă profund teoriile acceptate sau care folosesc metodologii neconvenționale pot fi respinse mai ușor de evaluatori care aderă la viziunile dominante. Astfel, cei care publică studii care se încadrează în curentul principal și care confirmă teoriile existente au un avantaj. Sistemul academic modern este adesea obsedat de metrici cantitative cum ar fi număr de publicații, factorul de impact, numărul de citări. Un cercetător mediocru poate fi foarte bun la „jocul numerelor”, producând constant un volum mare de articole, chiar dacă impactul lor individual nu este revoluționar. Această productivitate cantitativă maschează uneori lipsa de originalitate.
Promovarea în toate consiliile și comitetele care au fost imaginate, puține pentru treburi serioase și multe pentru extracția banului public, depinde de rețelele personale și de capacitatea de a construi alianțe. Cei care nu sunt „perturbanți” și care se conformează normelor sociale aparținătoare grupului au șanse mai mari să fie cooptați. Un inovator radical, care contestă status quo-ul, poate fi perceput ca o amenințare la adresa stabilității sistemului. Mediocritatea poate fi și doar o strategie defensivă. Oamenii se conformează pentru a evita să iasă în evidență în vederea vreunui text de conformitate, pentru a evita eșecul, critica și, implicit, riscul de a fi ostracizați sau de a pierde finanțarea.
Marile instituții și consilii tind să fie birocratice și conservatoare. Ele valorizează stabilitatea, predictibilitatea și respectarea procedurilor. Cei care excelează în aceste aspecte administrative, chiar dacă nu sunt genii creative, sunt esențiali pentru funcționarea sistemului și, prin urmare, sunt recompensați cu poziții de putere.
Oamenii, în general, au o adversitate față de risc. Inovația majoră implică întotdeauna un risc mare de eșec. Decidenții, mai ales când gestionează fonduri publice sau reputația unor instituții, preferă adesea calea sigură. Uneori, cei cu adevărat competenți pot subestima abilitățile celor mai puțin competenți, fiind uimiți de succesul lor în sistem. În același timp, cei mediocri pot fi foarte siguri pe ei și abili în autopromovare. Este mai confortabil să validezi și să promovezi pe cineva care îți seamănă sau care confirmă propriile tale viziuni și metode. Persoanele cu idei radical diferite pot crea „disonanță” și pot fi percepute ca o amenințare la adresa propriei viziuni sau a status quo-ului.
Acest fenomen al mediocrității nu este universal, și există, desigur, numeroși oameni de știință brilianți și inovatori în poziții de conducere, așezați așa mai de fațadă. Totuși, presiunile sistemice de finanțare, structurile academice, politicile interne și chiar aspectele psihologice umane crează un mediu în care conformismul, predictibilitatea și eficiența administrativă sunt valorizate mai mult decât inovația disruptivă. Astfel, cei care „joacă după reguli” și își aliniază cercetarea cu viziunile și așteptările finanțatorilor, chiar dacă rezultatele lor sunt mediocre în sensul că sunt lipsite de geniu, pot fi favorizați în promovarea către poziții de putere în consiliile științifice. Este o provocare majoră pentru progresul științific real.
Mediocritatea este o protecție și se formează un soi de castele ale mediocrității, în special în zonele unde trebuie luată decizia. Mediocrii se adună în necesitatea de a se confirma reciproc, deoarece confirmarea individuală le este imposibilă. Mediocrii se recunosc după diferite gesturi și atitudini, dar cel mai adesea și fulgerător, după privire. În privire, colegul sau colega, vede neputința, ceea ce tocmai zărise în oglindă atunci când se aranja pentru a merge la slujba sa. Odată recunoașterea făcută, nu le rămâne decât să colaboreze pentru totdeauna și nimic nu îi va despărți, poate moartea, întocmai ca în jurămintele tinerilor ce se căsătoresc. Dar și jurămintele acestora, la urma urmei, sunt opera unor mediocrii.
Ei se obiectualizează întocmai nebunilor. Fac asta fiindcă nu găsesc destulă substanță stabilă în mințile lor pentru a le asigura sprijinul și atunci se identifică prin diverse lucruri, situații sau creează o combinație a acestora în jurul unui erou pe care pretind că îl imită. Ordinarul este peste tot în jurul lor și persistă mult după plecarea lor, putându-le fi astfel recunoscută trecerea, cine știe pentru câți ani sau chiar milenii.
Mediocrul deci nu poate să facă ceva bun de unul singur. El sau nu știe să o facă, fiindcă nu are cunoștințele necesare, sau nimeni nu îl apreciază pentru a-i asculta ordinele. Atunci ce să facă? Își ia cât mai mulți tovarăși de partea sa, sau se alătură el de partea celor ca el. Nu contează scopul adunării, importantă este majoritatea obținută și pe cale de consecință șansa de căpătuire a decidenților. Societatea de consum este mai degrabă societatea care te consumă, făcută de ei în scop spectacular.
Mediocrul nu știe, în special și în detaliu, nimic în concret, dar mereu afirmă că le știe pe toate în general. Statistic o hotărâre a majorității nu poate fi decât o hotărâre a mediocrității și nicidecum aceasta nu poate stabili just sarcini individuale, ori tocmai aceasta este necesitatea individului față de comunitate. Autoritatea nu poate fi decât una esențialmente epistemică și aceasta exclude ab initio orice intervenție a mediocrității.
A apărut în istoria omenirii un moment propice pentru formarea acestei supracaste a mediocrității, ca majoritate diriguitoare. Søren Kierkegaard a oferit comentarii critice asupra schimbării sociale din vremea sa. El a fost un adept al individualismului, în comparație cu mulțimea și se temea că șansa de a dobândi adevăratul sine este diminuată de producerea stereotipurilor sociale. A trăit într-o epocă în care societatea de masă ieșea dintr-o ordine feudală și disprețuia mediocritatea generată de noua ordine socială. Societatea de masă înlocuiește pentru el reflecția solitară cu angajamentul pasionat. Acesta este momentul determinant al apariției și certitudinii perpetuării mediocrității ca stare și ideal social. Abundența de bunuri la prețuri acceptabile, create de inteligența artificială.
Cam atât despre termenul mediocritate și acum să ne apucăm de conspirații.
Despre conspirații, iarăși ar fi mai multe de spus. Conspirația este o activitate de planificare în secret între mai multe persoane pentru a face ceva rău sau ilegal, un acord pentru a păstra tăcerea asupra unui subiect în scopul păstrării secretului acestuia. Conspirația la care mă refer eu, este mai mult decât atât, dar tot o planificare în secret pentru a face ceva ilegal, ilegal ca rău în sine. Planificarea asta are la bază un nu un înscris și de aceea este greu de descoperit. Ea are loc între persoane diferite ca saturis social, educație sau avere, ori chiar între persoane care nu au stat niciodată una în fața celeilalte sau nici mpcar nu au asistat la un discurs ținut public de una din ele. .
Totul, sau aproape totul, face parte dintr-o conspirație pentru a ține ierarhia actuală stabilă, dacă există un punct comun între normativitatea oficială și mediocritatea constitutivă a acesteia.
„Între superior și subalternii lui se duc o sută de bătălii pe zi”. Subordonații își ascund [interesele] private, încercând să-și testeze superiorul; superiorul foloseşte norme şi măsuri de constrângere ale subordonaţilor. Prin urmare, atunci când normele și măsurile sunt stabilite, ele sunt comoara suveranului; când se formează clici și intrigi, iar ele sunt comoara ministrului. Dacă ministrul nu-și ucide conducătorul, este pentru că clicile și intrigile nu sunt pe deplin formate, ne spune acum mai bine de 2000 de ani, Han Feizi (8:51 )
Conducătorul nu-și dezvăluie dorințele; dacă va face acest lucru, ministrul le va sculpta și le va înfrumuseța. El nu-și dezvăluie părerile; dacă face acest lucru, ministrul le va folosi pentru a-și prezenta [opinia] diferită. … Calea suveranului iluminat este să-i lase pe cei cunoscători să-și epuizeze complet proiectele – atunci conducătorul se bazează pe ce au făcut ei pentru a decide asupra problemelor și el nu va părea epuizat de cunoștințe; să-i lase pe cei demni să-și folosească talentele — atunci conducătorul se bazează pe cele făcute, atribuie sarcini și nu este epuizat de abilități. Când există succes, conducătorul posedă un [nume] demn; când există eșec, ministrul poartă responsabilitatea. ( Han Fei Zi 5:27; 280 – 233 BC )
Mediocritatea pare a fi totuși curabilă, pentru cel care se detașează de la media celor deja făcute, sau posibil de făcut. Pentru cine vrea cu adevărat, nu există nici o raportare la ce fac ceilalți din obișnuință, sau la ceea ce ar fi posibil de făcut. Pentru acesta există numai posibilitatea depășirii imposibilului. Nici rece, nici cald și te voi arunca din gura mea
Nu există o altă soluție, decât ieșirea din starea de medie din stare lucrurilor statice, în ridicarea extraordinarului în actul sacru al devoluțiunii. Mediocrul poate fi identificat prin aceea că disimulează în spatele oficialului, propria neputință. Am observat că majoritatea care decide aparține castei mediocrității și membrii sunt încântați de această apartenență. Am mai observat că sunt momente, rare ce e drept, în care se schimbă macazul și pentru o perioadă scurtă de timp este depășită condiția comună. Se dorește, din evidente rațiuni de comoditate.
Termenul „conspirație” provine din latinescul conspirare („a respira împreună” sau „a acționa în secret împreună”). În context modern, o conspirație este o înțelegere secretă între două sau mai multe persoane pentru a realiza un scop comun, adesea ilegal, imoral sau dăunător, ascuns de public sau de autorități. În teoria conspirațiilor, acest concept este extins pentru a descrie presupuse comploturi la scară mare, orchestrate de grupuri puternice (guverne, elite, organizații) pentru a controla evenimente, a manipula informații sau a influența societatea în mod ascuns.
O definiție academică a conspirației este oferită de Brian L. Keeley: „O teorie a conspirației este o explicație propusă pentru un eveniment sau o situație care invocă un complot secret, de obicei efectuat de actori puternici, și care este în conflict cu explicațiile oficiale sau acceptate pe scară largă” (Keeley, 1999, Of Conspiracy Theories, Journal of Philosophy).
O teorie a conspirației este „Convingerea că o structură secretă, dar influentă, este responsabilă pentru un eveniment inexplicabil” conform Concise Oxford English Dictionary, ediția a noua. O teorie a conspirației este definită de patru caracteristici: „(1) un grup (2) care acționează în secret (3) pentru a modifica instituțiile, uzurpa puterea, ascunde adevărul sau dobândeşte utilitate (4) în detrimentul binelui comun.” conform Joseph E. Uscinski and Joseph M. Parent, American Conspiracy Theories (Oxford University Press) 2014.
Teoriile conspirației sunt narațiuni care încearcă să explice evenimente complexe sau neclare prin atribuirea lor unor planuri secrete orchestrate de entități ascunse. Ele apar adesea în contexte de incertitudine, criză sau neîncredere în instituții. Caracteristicile lor includ neîncrederea în autorități și o cauzalitate intenționată a evenimentelor. Adesea, dovezile care contrazic teoria sunt interpretate ca parte a complotului și în fond se oferă răspunsuri simple la probleme complexe.
Michael Barkun, un important cercetător al conspirațiilor, clasifică teoriile conspirației în trei tipuri: conspirații legate de evenimente specifice (ex. asasinarea lui JFK); conspirații sistemice (ex. controlul global al francmasonilor sau al „Noii Ordini Mondiale”) și super-conspirații, adică teorii care combină mai multe conspirații într-o schemă unificatoare. (Michael Barkun, A Culture of Conspiracy: Apocalyptic Visions in Contemporary America University of California Press 2003).
Teoriile conspirațiilor sunt fenomene complexe, alimentate de neîncredere și incertitudine, care oferă explicații alternative, dar adesea nefundamentate, pentru evenimente majore. Autorii precum Hofstadter, Keeley, Barkun și Sunstein au contribuit la înțelegerea lor din perspective istorice, epistemologice și sociale. Pentru a aborda aceste teorii, educația critică și promovarea transparenței instituționale sunt esențiale.
„Conspirația Mediocrilor” ar presupune o asociere secretă a majorității indivizilor lipsiți de talente remarcabile, competențe excepționale sau viziune inovatoare, care se organizează pentru a prelua controlul asupra factorilor de decizie din diverse domenii (politică, economie, educație, media). Scopul lor este să submineze meritocrația, să elimine competiția bazată pe excelență și să instaureze un sistem în care mediocritatea devine norma, asigurându-le puterea și influența. Această conspirație fictivă se bazează pe ideea că mediocritatea, ca trăsătură comună, poate fi transformată într-o forță colectivă prin solidaritate, manipulare și oportunism. În acest scenariu, „conspirația” este o alianță secretă a indivizilor care, conștienți de lipsa lor de aptitudini superioare, colaborează pentru a manipula structurile de putere. Ei exploatează slăbiciuni sistemice, cum ar fi apatia publicului, birocrația ineficientă sau polarizarea socială, pentru a promova persoane mediocre în poziții-cheie, marginalizând indivizii talentați sau vizionari. Spre deosebire de conspirațiile clasice, care implică elite puternice, o conspirație a mediocrilor s-ar baza pe forța numărului și pe infiltrarea treptată în structurile de decizie.
„Nu trebuie să fim cei mai buni, ci cei mai mulți. Excelența divizează, mediocritatea unește.”, ar afirma Manifestul secret al Frăției Egalității Mediocre.
Dacă aceste lucruri chiar se întâmplă, vă las pe voi să decideți, dar pentru asta sunt necesare mai multe informații, ce e drept.
Vei putea găsi mai departe în această scriere, că sunt nenumărate lumi posibile de ființe inteligente, mult mai multe decât crezi tu acum. Totuși numai unele se pretează la a fi locuite în permanență. Starea de mediocritate este cea comună, atât cu raportare la un altul, cât și mai ales cu raportare la tine însuți. Înțelesul vieții poate fi identificat prin existența momentelor, sau perioadelor, în care este prezentă o stare de necesitate de neînlăturat, o stare de urgență, ca excepție de la regula existentă. Aici în acest moment atemporal, căci nu poate fi legat de un altul pentru a-i stabili succesiunea, are loc Mare Întâlnire, în care se stabilesc regulile pentru perioada care va urma.. Atunci intră în vigoare actul de cultură, ansamblu de reguli față de un tot celălalt, dacă vrei o altă formulare. Un general specific al atitudinii față de celălalt, normativitatea. Această însușire comună a mediocrității este cea care merită a fi observată cu preponderență și, de altfel, singura posibilă a fi observată, căci geniul este temporar. Starea de necesitate implică prezența transcendentului, situație imposibil de observat și deci de comunicat. Intimitatea sfintei sfintelor. Pentru observația asta a posibilului, adică a mediocrității, trebuie să utilizăm un instrument, cel mai avansat și utili dintre toate câte există, dar din păcate și cel mai greu de procurat și extrem de costisitor.
Instrumentul de cercetare folosit
Observ pentru început că, a pătrunde în în cea mai profundă intimitate a materiei, necesită un instrument de cercetare adecvat, cel mai avansat de avem vreunul care poate executa această sarcină. Suntem de acord că, avem nevoie aici de un instrument de cercetare, și cum afirmăm că este aici încercăm o profundă cercetare a omului și a lumii ce îl înconjoară, așa cum o poate percepe și înțelege el, avem probabil nevoie de cel mai puternic instrument care a stat vreodată la îndemâna noastră. Cât costă? Care este? Inestimabil și aici e aici, căci nu îi putem spune pe nume, căci numele lui este prohibit, asemeni vechilor numelor sfinte.
Dar, dacă am început subiectul, mă voi vedea nevoit în curând să mă apuc să fac o oarecare sugestie asupra a ceea ce poate reprezenta, să numim așa pentru început ”instrumentul” acesta, cuvântul care îl descrie, deși apreciez că încă nu avem un astfel de cuvânt în vocabularul nostru. Cuvântul ce descrie, actul de vorbire ca atare, poate fi limitat deoarece este capabil să provoace o ofensă, o ofensă poate mai profundă decât una cauzată de o vătămare fizică și acesta poate fi un alt motiv pentru care mă feresc să-i spun numele. Mă feresc deoarece, numele obiectului, este mai mult decât un substantiv comun, ca parte de vorbire ce exprimă obiecte de același fel. Este ceva profund intim și diferit pentru fiecare. Odată rostit cuvântul, ca și convenție de comunicare, este o trecere de la unul la celălalt a unei construcții interne semnificante. El va fi integrat prin discursul ce îl înconjoară ca un sac de protecție, care îl ferește de dispersarea semnificației lui în neant, în lumea unui altuia. Acolo, în lumea sa nouă în care a ajuns, va avea un loc predestinat în care se va așeza pentru valorizarea lui, indiferent de protecțiile pe care i l-am făcut prin intermediul discursului. Va primi un loc nou relativ repede în noua sa lume, reprezentând ceva ce a fost supus atenției noastre de multă vreme, și atunci fiecare crede că știe ce să facă cu ceea ce reprezintă cuvântul, dar poate greși amarnic și asta vreau eu să previn de la bun început.
Cuvântul va forța așezarea semnificației în locul pe care suntem obișnuiți să o așezăm, deși ar trebui să aibă un cu totul alt loc și unul primordial. Sunt conștient și că tema libertății de exprimare este una dintre cele mai controversate probleme din societățile liberale și atunci mai afirm că nu vreau să îmi limitez de unul singur această exprimare, ci vreau să o fac întrucâtva utilă.
Lumea vie este caracterizată printr-o continuă mișcare și transformare, în care diferitele organisme își caută un loc al lor, unul care să le asigure stabilitate față de celelalte și să le asigure un loc de prim rang, fiecăruia față de toate celelalte, căci fiecare este o expresie a totalității sale relative, cu semnificație în ea însăși. Fiecare fracțiune de timp conține în secțiunea sa statică un alt stadiu al unei aceleiași ființe. Dacă instrumentul nostru ar trebui, așa cum pretindem să fie, să oglindească întreaga lume, atunci acesta ar trebui să permită manifestarea tuturor celor aflate înaintea simțului (minții) să permită continuarea mișcării înăuntrul său. Adică ce a fost odată perceput de el, în propriul lui limbaj, să-și continue cursul și atunci instrumentul acesta nu ar fi decât o altă variantă a lumii, una ce ar avea anumite caracteristici comune și distinctive față de o orice altă lume.
Aici ar apărea o mică problemă și anume aceea că va trebui făcută o distincție între obiectul studiului, cu ajutorul acelui instrument, și interiorul codificat al acestuia. Adică, obiectul va fi preluat și va primi alte caracteristici odată ce este supus atenției studiului și atunci ce studiem? Obiectul studiului cu adevărat, a ceva exterior instrumentului sau percepția instrumentului asupra obiectului.
Percepem numai ce are un înțeles pentru noi, nimic din ceea ce depășește aceste limite. Ori un adevărat creator permite tocmai această depășire a limitei, pentru a discuta cu adevărat de o lume creată și independentă. De aici rezultă faptul că orice obiect perceptibil va aparține, sau se va suprapune, peste cele deja aflate în edificiu, peste o aceeași fundație. Percepția nu este crearea unui nou, ci îmbunătățirea unui existent. Îmbunătățirea asta este făcută în scopul ieșirii din ascundere, așa cum spunea Maestrul (Martin Heidegger). Un mai plin va atrage atenția golului, care are nevoie de modele ale devenirii întru toate celelalte, de devoluțiune. O lume desăvârșită, este una în care apare necesitatea unei noi lumi și asta dovedește în fapt încă nedesăvârșirea.
La o primă privire, descoperim că singurul loc posibil pentru lumea asta ar fi mintea noastră, cu așezarea ei în creier. ”Cerebelul este o structură fascinantă din punct de vedere al reprezentărilor și al conștiinței, care conține mult mai mulți neuroni decât orice altă structură a creierului. La om, cerebelul conține ~ 100 de miliarde de celule (Andersen și colab., 2003), în timp ce numărul neocortical se termină la doar ~ 20 de miliarde de celule (Pakkenberg & Gundersen, 1997). La fel ca neocortexul, este echipat cu căi care transmit intrări senzoriale și ieșiri motorii.” (Pennartz 2015.28)
”Acest tip de cod este ilustrat de modelele de ardere ale celulelor hipocampului care se modifică în funcție de explorarea unui animal printr-un mediu. Celulele hipocampului se declanșează în mod specific într-o locație pe care o ocupă un animal sau un om în spațiu, în mare măsură independent de comportamentul pe care animalul îl prezintă în această locație sau de direcția capului său.
Această codificare a locației spațiale poate permite animalelor să construiască reprezentări alocentrice ale mediului lor (adică cunoștințe despre relațiile spațiale dintre obiecte, independent de punctul de vedere curent al animalului hipocampul, plasat într-o poziție privilegiată unde poate absorbi informații preprocesate din toate modalitățile senzoriale principale: vedere, audiție, atingere și durere, propriocepție, miros, gust și simțurile vestibulare. (33, Pennartz Cyriel M. A., The Brain’s Representational Power On Consciousness and the Integration of Modalities , 2015 Massachusetts Institute of Technology)
Ce înseamnă de fapt acest concept de reprezentare? În sensul său cel mai general, o reprezentare este o entitate care transmite informații despre altceva, fiind asemănătoare cu aceasta în una sau mai multe dintre proprietățile sale. (Pennartz 2015.33) Există și alte motive pentru a fi atenți la „reprezentări”. Din originea sa latină, o reprezentare are scopul de a „reprezenta” ceva sau de a prezenta un obiect din nou, pe lângă faptul că obiectul este prezent undeva în forma sa originală. O reprezentare a rozului ar fi o reproducere, o recreare sau o reconstrucție a culorii originale roz prezente în spațiul exterior. (p.43 id.)
Imaginile sunt o modalitate convenabilă, pe scurt, de a descrie ce ar putea fi o reprezentare generică, dar este problematic să ne imaginăm cum ar fi o imagine-în-creier în formă inconștientă. Perceperea unei „imagine” implică nu doar un anumit conținut informațional, ci și ”O strategie de bază a sistemelor nervoase de-a lungul evoluției a fost dezvoltarea senzorilor pentru tratarea stimulilor individuali în diferite modalități. O strategie mai avansată este construirea unei reprezentări contextuale integrate a situației reale din lume și a stării proprii a organismului, permițând luarea deciziilor mai rafinată și anticipată. Stimulii pot intra în conflict unul cu celălalt prin faptul că ar evoca răspunsuri opuse atunci când sunt tratați individual. Adesea trebuie combinate diferite inputuri senzoriale pentru a fi luate decizii optime (numai dacă forma unui măr este combinată cu „roșu” ar trebui să mușc, nu atunci când „maro”). Dacă joci fotbal și te trezești cu mingea la picioare în fața unei porți, trebuie să stabilești într-o fracțiune de secundă dacă te afli la poarta propriei echipe sau la cea a adversarului — dar nu poți baza această decizie pe numai caracteristicile scopului.” (Pennartz 2015.132)
Instrumentul găsit de mine, cântărește în medie mai puțin de 2 kg și are un volum mai mic de 1300 cm 3 , fiind divizat în 2 regiuni simetrice și mai multe subregiuni, având 4 componente de bază. Principalul component are un număr de aproximativ 100 miliarde unități independente de procesare a informației, aflate în conexiuni mai mult sau mai puțin directe ceea ce depășește cu mult orice realizare tehnică.
Reprezentarea exteriorului trebuie să fie codificată individual și indescifrabilă la un nivel rezonabil. Adică este posibilă localizarea și identificarea unei zone cu activitate mai intensă la anumiți stimuli, dar zona nu ar putea fi atribuită cu certitudine ca reprezentând un natural. Ea poate fi atribuită unui anumit obiect mental, dar este dificil apoi ca acesta să fie legat de un obiect natural.
Cea mai bună reacție posibilă a vieții la mediul extern, la ceea ce înconjoară fiecare ființă, este chiar ceea ce natural s-a întâmplat de câteva milioane de ani. Adică furnica aia, așa mică cum e și care tocmai ți-a intrat din greșeală sub papuc, este ceva extrem de complex pe lângă cel mai complex instrument făcut de mâna omului, incomparabil mai evoluat. Da accept că o mașină rusească de luptă cu blindaj consistent nu va fi afectată în nici un fel de un șut de-al meu, întocmai ca o furnică care și-ar găsi cu siguranță sfârșitul. Totuși, reducând scârnăvia rusească, la dimensiunea furncii, aceasta ar câștiga detașat un conflict. Mai mult decât atât, sunt chiar mai eficiente decât o armată modernă cu întreg arsenalul ei logistic.
Dacă întoarcem nițel perspectiva, spre ființe mici care gândim că le înțelegem, observăm că furnicile sunt animale uimitoare.,Astfel dacă găsesc hrană în curte își vor construi rapid o autostradă eficientă din mușuroiul lor și înapoi pentru a duce bunătățile acasă. Ele pot face acest lucru în ciuda faptului că sunt foarte slabe, la unele specii vederea este inexistentă, nu au nici voce pentru a vorbi între ei și un IQ individual deloc impresionant. Astăzi, algoritmii de optimizare a coloniilor de furnici (ACO) sunt folosiți pe scară largă pentru a rezolva problemele în care multe componente trebuie combinate într-un mod optim, fie că este vorba de a decide rutele de livrare a unei flote de camioane sau orarele medicilor dintr-un spital. Furnicile comunică folosind substanțe chimice numite feromoni. Dacă suficient de multe furnici favorizează un anumit traseu, apare o buclă de feedback: feromonii pe care i-au depus vor atrage mai multe furnici pe traseu, care cresc concentrația de feromoni de-a lungul acesteia, ceea ce la rândul său va atrage mai multe furnici. Furnicile, în funcție de specie, pot ridica lucrurile de până la 50 de ori greutatea lor. Cu toții ne amintim că o furnică a dus un gândac uriaș sau a mutat ceva mult mai mare decât propria dimensiune. Ca om, este greu de înțeles cum o fac și cum sunt atât de bine organizate în colonii.
Cea mai rapidă mușcătură din lume, una atât de explozivă încât poate fi executată în timpul unui salt pentru a scăpa de prădători și aparține unei furnici din America Latin. Fălcile puternice ar putea servi drept inspirație pentru sistemele de propulsie ale roboților miniaturali. Fălcile furnicii accelerează de 100.000 de ori forța gravitațională. Aceasta înseamnă că se pot închide de 2.300 de ori mai repede decât o clipire din ochi pentru a atinge viteze de până la 145 mph, exercitând forțe mai mari de la 300 până la 500 de ori decât cele greutatea corpului furnicii. Fălcile de furnici care se închid sunt de departe părțile unui corp cu cea mai rapidă mișcare din regnul animal. În atacurile împotriva intrușilor, furnicile își izbesc mandibulele de ținte pentru a le răni sau pentru a le îndepărta. În timpul acestui salt, furnicile se catapultează până la 15 centimetri distanță. Această distanță, tradusă pentru o persoană înaltă de 1,65 metri, echivalează aproximativ cu un salt olimpic în lungime de 132 de metri, care bate orice record. Nu-i așa că sunt mai tari decât o jucărie rusească?
De ce amintesc asta? Pentru a observa că o dezvoltare tehnologică eficientă este făcută și poate fi continuată prin imitarea creațiilor biologice. Naturalul este transformat în ustensil, iar utilizarea este sarcina creierului și atunci am avea un creier Dar tot creierul pare a fi aici cel mai bun instrument, căci are și potențialul de a se dezvolta de unul singur.
Am găsit că un creier uman este considerat de mulți ca fiind cel mai bun instrument de cercetare al universului datorită combinației unice de complexitate, flexibilitate și capacități cognitive, care depășesc în anumite aspecte instrumentele tehnologice, cum ar fi telescoapele spațiale sau roboții. Să analizăm această idee, luând în considerare complexitatea creierului uman în comparație cu complexitatea (numărul de piese sau componente) a unui telescop spațial sau a unui robot.
Complexitatea creierului uman este dată pe deoparte de numărul de „piese” din care este compus. Creierul uman conține aproximativ 86 de miliarde de neuroni, fiecare conectat la mii de alți neuroni prin sinapse, formând o rețea de peste 100 de trilioane de conexiuni sinaptice. Această rețea este dinamică, adaptându-se constant prin procese precum neuroplasticitatea. Capacități: Creierul integrează informații din multiple surse (văz, auz, memorie), procesează date abstracte, generează ipoteze, recunoaște modele și creează soluții creative. Poate face conexiuni între concepte aparent disparate, ceea ce este esențial în cercetarea științifică. Spre deosebire de un telescop sau un robot, creierul uman nu este limitat la un set specific de funcții. Poate învăța noi discipline, poate interpreta date în contexte noi și poate aborda probleme interdisciplinare. Creierul uman excelează în generarea de idei originale și în rezolvarea problemelor prin intuiție, un aspect greu de replicat de mașini.
Prin comparație cu complexitatea unui telescop spațial, raportat la numărul de piese, observăm că un telescop spațial, cum ar fi Telescopul Spațial James Webb, este alcătuit din mii de componente (oglinzi, senzori, sisteme de răcire, panouri solare etc.). De exemplu, JWST are peste 10.000 de piese mecanice și electronice, dar complexitatea sa este mult mai mică decât cea a creierului uman în termeni de conexiuni și procesare. Telescoapele sunt extrem de specializate pentru colectarea și analiza datelor vizuale sau spectrale din univers. Ele oferă imagini de o precizie incredibilă și pot detecta fenomene la distanțe de miliarde de ani-lumină. Totuși, ele nu pot interpreta singure datele sau genera ipoteze fără intervenția umană. Telescoapele sunt instrumente pasive, dependente de oameni pentru proiectare, operare și interpretarea datelor. Ele nu pot gândi sau adapta funcțiile dincolo de scopul pentru care au fost construite.
Raportat la complexitatea unui robot de exemplu, să luăm un prim reper al numărului de piese, un robot avansat, cum ar fi un rover marțian (ex. Perseverance), are zeci de mii de componente, incluzând senzori, procesoare, roți, brațe robotice etc. Totuși, numărul de conexiuni și procesarea datelor sunt mult inferioare rețelei neuronale a creierului. Roboții sunt proiectați însă pentru sarcini specifice, cum ar fi explorarea terenului, colectarea probelor sau analiza compoziției chimice. Ei pot opera autonom într-o anumită măsură, dar deciziile lor sunt limitate de algoritmi preprogramați. Spre deosebire de creier, roboții nu posedă conștiință, intuiție sau capacitatea de a aborda probleme complexe în moduri fundamental diferite. Creierul uman este un sistem viu, adaptabil, capabil să învețe și să creeze fără a fi limitat de un set fix de instrucțiuni, în timp ce telescoapele și roboții sunt instrumente specializate, dependente de oameni pentru interpretarea și direcționarea datelor.
Creierul uman poate formula întrebări și ipoteze noi, ceea ce niciun telescop sau robot nu poate face fără intervenție umană. De exemplu, descoperirea teoriei relativității sau a mecanicii cuantice a fost rezultatul gândirii umane, nu al instrumentelor. Creierul poate combina informații din domenii diferite (fizică, matematică, filozofie) pentru a înțelege fenomene complexe, cum ar fi originea universului. Telescoapele și roboții colectează date, dar creierul uman le analizează și le conferă sens. De exemplu, imaginile furnizate de Hubble sau datele de la LHC au devenit semnificative doar prin analiza umană. Creierul poate aborda probleme noi și neașteptate, în timp ce instrumentele tehnologice sunt limitate la funcțiile lor predefinite.
Creierul poate fi influențat însă de prejudecăți cognitive sau emoții, ceea ce poate afecta obiectivitatea cercetării. Comparativ cu supercomputerele, creierul procesează cantități mai mici de date brute simultan. Pentru observații detaliate (ex. galaxii îndepărtate sau particule subatomice), creierul are nevoie de instrumente, telescoape, roboți și alte tehnologii.
Creierul uman este cel mai bun instrument de cercetare al universului datorită capacității sale unice de a gândi abstract, de a crea ipoteze, de a interpreta date și de a face conexiuni interdisciplinare, în ciuda complexității mai reduse a telescoapelor spațiale sau a roboților în termeni de „piese”. Totuși, creierul nu poate funcționa în izolare – el depinde de instrumente precum telescoapele și roboții pentru a colecta date din universul vast. Astfel, superioritatea creierului constă în rolul său de integrator și interpret al datelor, nu în înlocuirea tehnologiei, ci în colaborarea cu aceasta.
Comparativ cu un telescop spațial (ex. JWST, cu ~10.000 de componente) sau un robot (ex. Perseverance, cu zeci de mii de piese), numărul de „piese” (neuroni și sinapse) al creierului este cu ordine de mărime mult mai mare. Mai important, creierul este un sistem auto-adaptabil, capabil să își modifice structura și funcția, spre deosebire de instrumentele tehnologice, care sunt rigide și limitate la scopurile lor inițiale. Neuroștiința demonstrează că această plasticitate și capacitate de integrare fac creierul unic în generarea de noi întrebări și soluții, esențiale pentru explorarea universului.
Cel mai important este însă aici capacitatea de simbolizare prin crearea unei alterități funcționale, întregul univers al șederii noastre pe oriunde. Orice nouă informație, oricât de detaliată ar parveni ea, trebuie prelucrată prin acordarea unui sens acesteia, ca loc între celelalte. Creierul nu numai că este cel mai bun și complex ori fiabil instrument de cercetare, dar este în fond și singurul posibil, cunoașterea fiind în cele din urmă o reprezentare. Este ceva ce ține locul la altceva, în modalitatea în care acel altceva este utilizat ca util și poate fi folosit astfel numai dacă este întrucâtva izolat. Așezat într-o cameră specială, dintr-un laborator de asemenea special, pus să interacționeze într-un anumit fel, fel care-i este specific. Sau mai pe scurt, reținut, păstrat în minte.
Bine, e adevărat că nu vedem lucrurile prea apropriate sau prea depărtate, prea reci sau prea fierbinți, prea mari sau prea mici, dar acest ”prea” este ceea ce excede ființei noastre și dacă prezintă vreo relevanță poate fi accesat printr-un instrument. Iar datele furnizate de instrument vor trebui să primească un nou sens, dacă vor fi relevante.