SUMAR:
Supranaturalul indică lumea intelectului, iar naturalul este orice altceva care nu este de pe acolo, inclusiv manifestările intelectuale ale altora. Există multiple motive, care explică dorința de a atașa corpului diverse obiecte naturale, exterioare nouă. Puterea asupra naturalului are un scop spectacular, iar intenția reprezentației este aceea de a promova un construct mental particular identitar, cu un scop bine determinat.
SECȚIUNI:
Natural și supranatural
Feature me !
Natural și supranatural
Ideea că supranaturalul este lumea intelectului, iar naturalul este orice altceva, mai puțin rodul imaginației, ar propune o distincție epistemologică și ontologică profundă. Ea sugerează că ceea ce percepem ca fiind „mai presus de natură” nu este o intervenție divină sau magică exterioară, ci mai degrabă o manifestare a capacităților cognitive umane, gândirea, rațiunea, intuiția, creativitatea și chiar iluziile minții. În această viziune, supranaturalul nu este un domeniu extern, ci un produs al structurilor și proceselor interne ale conștiinței noastre. Naturalul ar cuprinde atunci lumea materială și legile ei fizice, biologice, chimice, dar și fenomenele psihologice de bază, tot ceea ce nu necesită o intervenție „creativă” sau „abstractivă” a intelectului. Această perspectivă este una nuanțată și poate fi găsită în diverse forme, deși rareori formulată exact în acești termeni, la filosofi și gânditori care au explorat limitele cunoașterii umane și rolul minții în construcția realității.
Dacă ar fi să căutăm filosofi și gânditori cu idei asemănătoare, plec de la Immanuel Kant (1724-1804) cu distincția sa între lumea fenomenală și noumenală. Deși Kant nu folosește termenul „supranatural”, filosofia sa critică trasează o distincție fundamentală care rezonează puternic cu ideea de supranatural. Pentru Kant, mintea umană nu este un receptor pasiv al realității, ci un constructor activ al acesteia. Cunoaștem doar fenomenele, care sunt lumea așa cum ne apare nouă, structurată de categoriile și formele a priori ale intelectului nostru (spațiu, timp, cauzalitate etc.). Noumenul sau „lucrul în sine” (Ding an sich) – este realitatea independentă de percepția noastră, dar este inerent inaccesibilă cunoașterii umane.
Ceea ce noi numim „natural” în sensul de realitate perceptibilă și structurată este deja filtrat și ordonat de intelect. Orice s-ar afla „dincolo” de această structurare cognitivă, o posibilă analogie cu „supranaturalul”, nu poate fi cunoscut direct, ci doar speculat sau gândit, rămânând în sfera intelectului (sau a rațiunii practice și a credinței, pentru Kant). „Supranaturalul” nu este o intervenție externă, ci o limită a cunoașterii noastre, o graniță a ceea ce mintea poate conceptualiza sau percepe în mod coerent. Immanuel Kant, în Critica rațiunii pure (Critique of Pure Reason, Cambridge University Press 1998), stabilea că „… dacă considerăm aceleași acțiuni în raport cu rațiunea, nu, desigur, în raport cu rațiunea speculativă, pentru a le explica în ceea ce privește originea lor, ci în măsura în care rațiunea este cauza producerii lor prin ele însele – într-un cuvânt, dacă le comparăm cu rațiunea din punct de vedere practic – atunci găsim o regulă și o ordine care sunt cu totul altele decât ordinea naturală.” (… if we consider the very same actions in relation to reason, not, to be sure, in relation to speculative reason, in order to explain them as regards their origin, but insofar as reason is the cause of producing them by themselves – in a word, if we compare them with reason in a practical respect – then we find a rule and order that is entirely other than the natural order. (1201)).
Arthur Schopenhauer (1788-1860), influențat de Kant, merge mai departe. Pentru el, lumea așa cum o percepem este reprezentare (Vorstellung), un fenomen al intelectului nostru. Dincolo de această reprezentare se află Voința (Wille), o forță metafizică irațională, o esență primordială a existenței care stă la baza tuturor fenomenelor. Această Voință nu este supranaturală în sens teologic, dar este o forță care transcede lumea fenomenală a intelectului.
Lumea „naturală” (obiectele, evenimentele, chiar și corpul nostru) este o reprezentare a Voinței. Ceea ce este „dincolo” de această reprezentare, Voința însăși, ar putea fi interpretat ca un fel de „supranatural” imanenț, accesibil doar prin intuiție estetică sau ascează, nu prin cunoaștere rațională. Intelectul este cel care structurează și dă formă lumii, iar orice depășește această formă (Voința) este, într-un fel, „dincolo de natural” așa cum este el construit de intelect. „„Lumea este reprezentarea mea”: acesta este un adevăr valabil cu referire la fiecare ființă vie și cunoscătoare, deși numai omul îl poate aduce în conștiința reflexivă, abstractă. Dacă într-adevăr face acest lucru, atunci i-a apărut discernământul filosofic.” — Arthur Schopenhauer, The World as Will and Representation , Vol. I, § 1, Dover Publications, Inc 1969).
Carl Gustav Jung (1875-1961), părintele psihologiei analitice, a vorbit despre inconștientul colectiv ca despre o rezervă de experiențe ancestrale și imagini universale (arhetipuri) care sunt împărtășite de întreaga omenire și care influențează gândurile, sentimentele și comportamentele noastre. Experiențele „paranormale” sau „mistice” (vise, viziuni, sincronicități) sunt adesea interpretate de Jung ca manifestări ale acestui strat profund al psihicului, nu ca intervenții exterioare. Pentru Jung ceea ce ar putea fi perceput ca „supranatural” (evenimente inexplicabile, simboluri puternice, experiențe transcendente) este, de fapt, o proiecție sau o manifestare a unor structuri adânc înrădăcinate ale psihicului uman, adică ale „lumii intelectului” (sau a inconștientului profund). Acestea nu sunt „rodul imaginației” în sens arbitrar, ci al unor tipare psihice universale. „Naturalul” ar fi atunci lumea empirică, accesibilă simțurilor, în timp ce „supranaturalul” devine o explorare a vastității și misterului minții umane însăși. Jung ne spune că inconștientul colectiv conține toată moștenirea spirituală a evoluției umane, născută din ea, dar care depășește mereu limitele experienței conștiente. El nu este un simplu depozit de amintiri, ci un rezervor de tipuri de reacție și de imagini primare, arhetipuri, care au fost sedimentate în cursul nenumăratelor experiențe umane. (Carl Gustav Jung, Omul și simbolurile sale, p. 25, 291, 307, 502 ed. TREI 2017.)
Richard Dawkins (n. 1941), biolog evoluționist și un ateu convins, prin viziunea sa asupra eliminării supranaturalului prin cunoaștere științifică se potrivește într-un mod inversat ideii enunțate în preambulul acestui capitol. Pentru Dawkins, orice fenomen care pare „supranatural” este, în cele din urmă, explicabil prin legile naturii, odată ce intelectul uman, prin metoda științifică, ajunge să le înțeleagă. „Supranaturalul” este, în viziunea sa, doar o lipsă temporară de înțelegere, o lacună în cunoașterea noastră, un domeniu ce așteaptă să fie „naturalizat” de intelect. „Supranaturalul” nu este o lume în sine, ci o absență de explicație științifică (produs al intelectului). Odată ce intelectul (prin știință) elucidează misterul, acesta este integrat în „natural”. Pentur autor supranaturalul este indicat de coincidențe în căutarea modelelor a ceea ce va fi să fie cândva. El ne spune și că ”Nu suntem singurele animale care caută modele statistice non-aleatorii în natură și nu suntem singurele animale care fac greșeli de tipul celor care ar putea fi numite superstițioase.” ”We are not the only animals to seek statistical patterns of non-randomness in nature, and we are not the only animals to make mistakes of the kind that might be called superstitious. p.147 … Like all other animals, and even plants, humans can and must behave as intuitive statisticians. ” p159 (DAWKINS Richard Unweaving the Rainbow: Science, Delusion and the Appetite for Wonder, A Mariner Books, New York 2000).
Supranaturalul indică spre o lume a intelectului, iar atunci naturalul este orice altceva care nu este de pe acolo. Mai apare ceva în natural și aici facem o distincție intre indivizii umani care posedă fiecare un intelect oarecum diferit, purtător al supranaturalului. Apare în domeniul naturalului inclusiv manifestările intelectuale ale altora. Să spunem un cântec, poezie sau scriere a cuiva, la care asiști, sau evident, manifestările care apar ca neplăcute ale altora. Ar fi incluse aici amenințările sau lamentațiile și diverse orice alte manifestări ale terților și cu astea am încadrat mai bine supranaturalul.
Ideea că supranaturalul este, de fapt, o manifestare a intelectului uman (fie că este vorba de structurile sale fundamentale de cunoaștere, de procesele sale inconștiente sau de căutarea de explicații pentru ceea ce încă nu înțelegem pe deplin) este o temă recurentă în gândirea filosofică. Gânditorii de mai sus, deși cu abordări diferite, converg spre o viziune în care granița dintre „natural” și „supranatural” este mai degrabă o reflectare a capacităților și limitelor minții umane decât a unor forțe exterioare. „Supranaturalul” devine astfel o hartă a propriei noastre conștiințe, a modului în care construim sensul și experimentăm lumea, în timp ce „naturalul” rămâne domeniul fenomenelor obiective, dar percepute și interpretate prin aceeași lentilă a intelectului.
Feature me !
”Feature me !” cu sesul de „Prezintă-mă în rol principal” sau „Pune-mă în centrul atenției” este o sintagmă adesea folosită în media, publicitate, sau evenimente unde cineva este „vedeta” sau atracția principală. Asta ar vrea în fond fiecare din noi, atâta vreme cât are o mică speranță și nu a fost pus la colț de multă vreme prin aceea că ceilalți i-au demonstrat inabilitățile sale. Această demonstrație a inabilităților, are două sensuri principale. Primul în care aceste inabilități chiar există și atunci amărâtul lor posesor este exclus din colectivitate pentru a nu trage în jos ratingul grupului și deci ratingul fiecărui membru al grupului. Cel de-al doilea sens este acela de a te asigura că nimeni altul din grupul extins, grupul tău și alte grupuri umane asemănătoare, nu va avea potențialul de a avea abilitățile tale. Este o piedică pusă intenționat adversarului tău. Un obstacol pe care îl pui în fața lui, pentru a nu ieși el învingător.
Abilitatea este calitatea de a fi abil, de a avea un caracterul abil ca și capacitate de a face orice cu ușurință și iscusință, iar abilul este cel îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. Această abilitate este relativizată grupului restrâns sau extins, căci tu greu vei convinge un cimpanzeu de calitatea ridicată a postărilor tale pe rețelele sociale și el greu te va convinge de abilitățile sale deosebite de îngrijire (grooming) a membrilor din grupul său, activitate socială de asemenea complexă, care nu ajută doar în curățarea blănii, ci servește și la consolidarea legăturilor, reducerea tensiunilor și exprimarea afecțiunii și a încrederii.
Dacă încercarea de a fi vedeta grupului este comună în circumstanțe normale și ea nu încearcă să depășească în mod direct statusul cultural de grup, și din contră chiar primele încercări de a face altceva pot duce la excludere din grup, deci la un efect advers, trebuie să ne întrebăm ce urmărește această încercare individuală supremă de a fi în centrul atenției.
Preferința pentru bijuterii, podoabe, haine scumpe, mașini de lux sau afișarea experiențelor exotice pe rețelele sociale, dorința de a demonstra bunăstare financiară în general, pare un fenomen adânc înrădăcinat. Nu este o tendință recentă, ci una care a traversat istoria umană de cânt o știm, sau chiar ne putem imagina că ea a existat de când existăm noi ca oameni.
Există multiple motive, care explică acest comportament, această dorință de a atașa corpului diverse obiecte naturale, exterioare nouă, materiale sau chiar intelectuale dar aparținând unui altuia. Thorstein Veblen (1899), în The Theory of the Leisure Class, a introdus conceptul de conspicuous consumption: cheltuielile „inutile” (bijuterii, mașini de lux, excursii exotice), ca semnale vizibile ale bogăției și poziției sociale. Această teorie, susține că afișarea resurselor a bogăției, este un semnal al calității individuale. Similar cu coada complexă a păunului, care semnalează o bună sănătate și genetică superioară partenerilor potențiali, bunurile de lux semnalează altora capacitatea de a acumula resurse, sănătate, inteligență și influență. Aceste semnale sunt „costisitoare” deoarece necesită resurse semnificative, fiind astfel dificil de falsificat. O mașină scumpă sau o vacanță exotică demonstrează că ai resurse financiare pe care alții nu le au, ceea ce te face un potențial partener mai atrăgător în afaceri sau un partener romantic, ori chiar un aliat puternic. Zahavi, Amotz. (1975) „Mate selection – A selection for handicap.” Journal of Theoretical Biology, 53(1), 205-214, susține și el teoria cheltuielilor aparent inutile, deși se referă mai cu seamă la semnale biologice, iar principiile se aplică și comportamentului uman.
Sunt ființe sociale, iar statutul în cadrul unui grup este fundamental pentru accesul la resurse, parteneri și putere. Bunurile de lux și afișarea bogăției sunt indicatori vizibili ai statutului social. Ele funcționează ca semne de dominanță sau de poziție înaltă în ierarhia socială.
Deținerea de obiecte scumpe sau experiențe exclusiviste ne plasează într-o categorie socială superioară, atrăgând teoretic respect, admirație și, uneori, invidie. Acest lucru poate deschide diverse uși. Pe aici ne conduc Packard, Vance. (1957) „The Hidden Persuaders.”, care analizează modul în care publicitatea exploatează dorința de statut în cadrul grupului și Dubois, David, & Ordabayeva, Nailya. (2022) „The Psychology of Luxury.” Annual Review of Psychology, 73, 565-591; examinează modul în care luxul afectează percepțiile sociale și identitatea personală.
Podoabele și hainele nu sunt doar semnale pentru ceilalți, ci și modalități prin care ne construim și ne exprimăm propria identitate. Alegem ce purtăm sau ce deținem pentru a reflecta gusturile, valorile sau aspirațiile noastre, ascunși între ceilalți sau ieșind în evidență între ceilalți. Conformați sau neconformități, dar în relație cu grupul. Bunurile de lux pot fi o extensie a sinelui, contribuind la imaginea dorită propriei prezența în social. Un ceas scump poate semnala nu doar bogăție, ci și aprecierea pentru măiestrie, tradiție sau un stil de viață sofisticat. Fotografiile din locuri exotice nu arată doar bani, ci și spirit aventurier, libertate și succes, iar acestea din urmă indică o aceeași abilitate în a face bani, bani care permit opțiuni în evidențiere. Russell W. (1988) Belk, „Possessions and the Extended Self.” Journal of Consumer Research, 15(2), 139-168, argumentează că bunurile materiale devin parte a identității noastre, dar poate mai bine spus singurul mod acceptat de manifestare a identității noastre.
Dorința de a fi acceptat și de a aparține unui grup este și ea o nevoie umană manifestă. Afișarea unor simboluri de bunăstare poate fi o modalitate de a te integra în anumite cercuri sociale unde astfel de comportamente sunt norma sau sunt apreciate. Dacă cercul tău social valorizează anumite tipuri de consum sau experiențe, a te conforma acestor standarde prin afișarea bunurilor respective poate consolida apartenența și acceptarea. Maslow, Abraham. (1943) „A Theory of Human Motivation.” Psychological Review, 50(4), 370-396, ne arată că Ierarhia nevoilor include nevoia de apartenență și stimă, „astfel, omul este un animal care dorește mereu.” („Thus man is a perpetually wanting animal.” ).
Există și o presiune implicită sau explicită de a „ține pasul” cu ceilalți sau chiar de a-i depăși. Fenomenul de „keeping up with the Joneses” (a ține pasul cu vecinii) descrie tendința de a-ți cheltui banii pentru a-ți menține sau a-ți îmbunătăți statutul social în comparație cu alții. Văzând ce au alții, simți presiunea de a-ți achiziționa și tu anumite bunuri pentru a nu te simți inferior sau pentru a-ți menține poziția, ne spune Frank, Robert H. (1999) „Luxury Fever: Why Money Fails to Buy Real Happiness.” .
Deși percepută ca superficială, dorința de a ne afișa bunăstarea suntem obișnuiți să spunem că este un comportament legat de nevoile noastre sociale și psihologice de statut, identitate, apartenență și securitate. Bine, dar asta nu spune în fond mare lucru și atunci este justificat a ne întreba ce este nevoia noastră socială, căci aceasta subsumează statutul social, identitatea socială, apartenența și securitatea socială. Să spunem că statutul este o nevoie a celorlalți de tine, ceea ce implică pentru început în mod limpede o identitate care te diferențiază de ceilalți și permite acestora să te apeleze. Apartenența la grup implică o aceeași nevoie a celorlalți din grup de tine, iar acest grup legat de nevoile comune ale grupul pentru tine, dorește o securitate ca diferențiere față de alte grupuri cu alte nevoi. Până aici nu am clarificat absolut nimic, dar am observat că o coeziune a grupului mai mare sau mai mic, indiferent cât de mare sau cât de mic, implică o nevoie reciprocă și o identitate atribuibilă individual și pentru ultima nu insist aici. Rămâne atunci să observăm ce poate fi această nevoie comună reciprocă și îmi îndrept atenția iarăși spre mental, ca păstrător al valorilor ce permit sau asigură satisfacerea nevoilor. Atunci nevoie pentru un altul și nevoia altuia pentru mine, pot fi legate de anumite modele culturale care se pretează a fi comunicate. Și iar mă îndrept spre această nevoie de a te identifica. A te identifica o percepem ca putere a ta asupra lucrurilor, adică o putere asupra naturalului observabil, o putere mai mare asupra lucrurilor. Adică prin prezentarea în comunitate a bogățiilor, căci acestea indică direct sau prin simboluri (cum ar fi pietrele sau metalele prețioase) o mai mare puterea asupra naturalului, un supranatural observabil. Indică un drept de proprietate mai important, înscris în registre ca atare spre recunoaștere din partea altora, a tuturor celorlalți. Proprietatea indică o putere asupra naturalului și se vrea a fi asupa unei cât mai mari și mai importante părți din natural, asupra întregii lumi naturale de se poate.
Această putere asupra întregii lumi naturale, de se poate, este de dorit și este de dorit și de către toți ceilalți care nu au această putere. Ea implică o funcțiune spectaculară, o atracție pentru ceilalți, asemeni florilor pentru albine, dar nu numai prin culoare și prin tot ceea ce poate indica bogăție. Aici polenul, ceea ce se ia și transportă mai departe, este înlocuit de mental, de ceva din acesta care se dorește a fi preluat și dus mai departe și el. De individualitatea mentalului stabilit în construct cultural. Bogăția prin acest atașament al naturalului, atrage și odată atras transmite vraja. Spectatorul atras de de afiș vizionează spectacolul și pleacă acasă cu o memorie pa care o va păstra. Memoria conține aici abilitatea proprietarului în a face ceva, conține constructul său cultural, se vrea a conține esența Sinelui.
Transmiterea asta implică în fond o anumită structură mentală a celui ce are putere asupra lucrurilor, căci aceasta este ceea ce îi crează satisfacție. Aceasta este cea care se preia de admirator. Noi ceilalți dorim a avea și noi această satisfacție, dar totul se rezumă la a prelua modelul cultural al marelui proprietar cu putere asupra lumii naturale. Aceasta, așa cum am observat, înseamnă o putere asupra mentalului nostru și nimic altceva și stăm alături de ceilalți (mai ales alături de marii proprietari sau mai bine de marii intelectuali) pentru a dobândi modele culturale, ceea ce nici ei nu înțeleg prea bine dar chipurile au reușit să o facă. Dorim a poseda în fond o lumea a noastră internă, una reglementabilă, ca și copie a întregi lumi naturale, cu observația că naturalul nu este creația noastră, dar nici nu am pretenția să am puterea în a măcar arăta creatorul. Am văzut că numai această lume ne poate conține și fiindcă ea nu are început și sfârșit, conține totul.
Necunoscută încă această dorință de a poseda, dar ea mai are și altceva, pe lângă puterea dorită asupra naturalului, care așa cum am văzut poate fi la final utilă numai dacă este dublată de o componentă intelectuală, în dorința de reglementare a lumii intelectuale interne. Dacă suntem constructe culturale, atunci nemurirea noastră, ca ceea ce permite un nou pas în ceea ce suntem și chiar după ce nu mai suntem nimic din ce suntem acum ca biologic, poate avea lor prin preluarea unei părți cânt mai mari din mentalul nostru ca model cultural, o preluare în ceilalți, o continuare în ceilalți și atunci nu contează atât naturalul, cât eu ca și construct cultural de dorit.