Scriu o carte și nu știu exact de ce fac asta. Poate că vreau să spun ceva, deși sunt convins că mai nimeni nu va fi interesat, nu va citi mai nimic sau dacă va citi nu va înelege. Am structurat oarecum lucrarea pe 10 capitole și o introducere. Fiecare din aceste capitole are o justificare pentru introducerea lui în lucrare. Da este o carte și când spun asta ”o carte” vreau să mă refer la o scriere mai lungă. Nu pentru că eu ași dori să fac asta pentru a epata sau altele asemenea, ci pur și simplu pentru că asupra subiectului trebuie să scrii mai multe. Propun o schiță, după cum urmează:
”Capitolul 0 ”- Băgare în seamă și apoi, ce mai găsești pe aici
Wittgenstein într-o scrisoare către Ludwig von Ficker (1919), în contextul pregătirii pentru publicarea Tractatus logico-philosophicus, sugera că „...ar fi posibil să se scrie o lucrare filosofică alcătuită în întregime din glume.”, așa căm am preluat imberb sugerstia și am scris mai departe cele ce urmează.
Dacă ar fi să încep de undeva, o fac și eu ca mulți alții de la a-mi pune singur întrebări și recunosc că sunt așa de ciudate, că nu le pot adresa nimănui altcuiva și, în fond, poate ar fi fost mai bine să le țin pentru mine, nu să le scriu pe aici.
Încep prin a mă arunca direct în apele tulburi și observ că aceste întrebări se înscriu, așa cum sunt pentru mulți alții de asemenea, între cele care constituie problemele fundamentale ale gândirii unele dintre cele care se pare că au rămas nerezolvate, în sensul că nu există un consens definitiv asupra soluțiilor lor. Probabil de aceea ele revin în toate epocile, sub forme noi, întocmai ca modele vestimentare apărute după prima mușcătură din mărul cunoașterii.
Gândirea contemporană este foarte vie, iar problemele ei sunt legate de marile provocări actuale cum ar fi conștiința, AI, bioetică, schimbare climatică, justiție globală, tehnologie, identitate personală, sensul vieții ș.a.m.d. Chiar mai jos încerc o enumerare, dar puteți trece fără probleme peste ea, căci o cunoașteți și nu încerc a le rezolva ca atare în această carte, ci mă mărginesc a le observa, folosindu-le ca o ancoră pentru a avea o mică stabilitate în apele tulburi în care tocmai m-am azvârlit.
În filosofia minții și conștiinței, probabil cel mai „fierbinte” domeniu de azi, ne întrebăm cum explicăm conștiința? David Chalmers, în The Conscious Mind: In Search of a Fundamental Theory, 1996, se întreabă cum apar qualia, adică experiențele subiective. Thomas Nagel, What Is It Like to Be a Bat?, The Philosophical Review, 1974 are și el un articol clasic despre aceste qualia. Ne întrebăm dacă conștiința este un epifenomen al proceselor neuronale sau are cauzalitate proprie? Apoi ne punem o problemă extrem de actuală, dacă poate inteligența artificială deveni conștientă dacă un software nu are nicio intenționalitate suplimentară unui antrenor uman (John Searle, Minds, Brains, and Programs, 1980 — The Chinese Room Argument). Nick Bostrom în Superintelligence: Paths, Dangers, Strategies, 2014, face un apel la trezire, argumentând că dezvoltarea super inteligenței este inevitabilă și iminentă, iar provocarea centrală nu este de a construi o AI inteligentă, ci de a o construi în mod sigur, asigurându-se că scopurile și motivațiile sale sunt fundamental aliniate cu supraviețuirea și bunăstarea umană. Fără o rezolvare a „problemei controlului”, el vede riscul unei catastrofe existențiale ca fiind considerabil.
Etica aplicată și metaetica sunt și ele fascinante. Pe aici ne întrebăm adesea dacă există valori morale obiective sau totul este relativ. Cum fundamentezi moralitatea într-o lume secularizată și ce este binele într-o lume tehnologică. Ne întrebăm cum tratăm problema suferinței animalelor în contextul unei creșteri rapide a filosofiei drepturilor animalelor. Ne mai întrebăm și dacă avem obligații morale față de generațiile viitoare, ținând cont mai ales de schimbările climatice, dar și de tehnica care o lăsăm moștenire. În acest domeniu J.L. Mackie, Ethics: Inventing Right and Wrong, 1977 lansează celebra teză a erorii (moral error theory) și Derek Parfit, On What Matters, vol. I–III, 2011 instituie o apărare a obiectivismului moral.
Filosofia limbajului se întreabă cum apar sensul și referința în limbaj și lucrurile astea încă se discută intens la Frege, Russell, Kripke, Putnam și mulți alții după ei. Pe aici ne întrebăm dacă este gândirea posibilă fără limbaj și cum influențează limbajul structura realității percepute, dacă actualizăm ideile lui Wittgenstein, Sapir-Whorf și alții. Pe aici în avem într-o discuție despre sens și referință pe Gottlob Frege, Über Sinn und Bedeutung (On Sense and Reference), 1892, Bertrand Russell, On Denoting, 1905 și Saul Kripke, Naming and Necessity, 1980. Am abordat teme despre limbaj și gândire Jerry Fodor, The Language of Thought, 1975 sau Benjamin Lee Whorf, Language, Thought, and Reality, 1956.
În filosofia practică și existențială, s-au adresat întrebări despre sensul vieții Susan Wolf, în Meaning in Life and Why It Matters, 2010, Thaddeus Metz în Meaning in Life: An Analytic Study, 2013. S-au adresat întrebări despre autenticitate și societatea postmodernă, cum au făcut-o Jean Baudrillard în Simulacra and Simulation, 1981 și Zygmunt Bauman în Liquid Modernity, 2000.
Sunt și multe alte probleme aduse în discuție, iar metafizică se întreabă ce este realitatea și ce este existența sau ce înseamnă „a fi”. Sunt întrebări despre ce este realitatea ultimă, dacă este lumea materială tot ce există sau există și ceva dincolo de ea. Ne întrebăm dacă există un Dumnezeu și deci o cauză ultimă a universului ca problemă teologică și metafizică fundamentală. Apoi ne mai întrebăm și care este natura conștiinței, ori dacă este conștiința reductibilă la procese fizice sau este ceva ireductibilă la acestea.
La urmă observ că filosofia politică și socială se întreabă la modul general ce este dreptatea globală și cum regândim justiția într-o lume globalizată. Cum se împacă pluralismul cultural cu universalismul drepturilor omului. Cum regândim democrația în era post-adevărului, este și ea o problemă la care se lucrează mult în filosofia politică contemporană. Cum regândim democrația în era post-adevărului, este marcajul la care am ajuns în urma marii întâlniri cu cea mai mare autoritate, e ceea ce s-a întâmplat din momentul Teofaniei care ne-a creat lumea ce o avem acum.
Despre o dreptatea globală au scris Thomas Pogge, World Poverty and Human Rights, 2002 și Charles Beitz, Political Theory and International Relations, 1979. Despre democrație și post-adevăr, au scris Jason Stanley, How Propaganda Works, 2015 și Lee McIntyre, Post-Truth, 2018, iar despre Libertate și supraveghere, am remarcat pe Shoshana Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism, 2019.
Filosofia politică și socială consider că ar trebui făcute pentru a fi aplicate și sunt cel mai apropiate de această posibilă punere în practică, dar în fond orice gândire indiferent cât de abstractă este, se vrea în fond a fi aplicat în cele din urmă. Voi pleca de aici, de la filosofia politică și socială care crează dreptatea și justiția, nu cum că ar fi domeniul meu de activitate și chiar mă dezic de acesta, dar ele chiar urmăresc a stabili limite posibilului meu comportament. Nu numai în ceea ce mă privește, ci ele stabilesc limite pentru toți și această stabilire de limite se vrea a fi locul celui mai mare progres la care am ajuns până în prezent.
Cu alte cuvinte dreptatea și justiția pretind că au ajuns la un punct sigur al progresului, înscris ca atare în morală sau lege, și prin urmare îmi pot impune o anumită atitudine față de altceva, față de mine sau față de ceva exterior mie, adică față de toate câte pot fi pentru mine. Această atitudine impusă, poate consta în ca face sau în a nu face ceva și ea ar fi obligatorie. Ea ar fi ceva la care trebuie să mă conformez pentru a obține eu cele mai bune rezultate în viață și a permite asemenea și altora, iar dacă nu mă conformez există și o sancțiune pentru această neconformare. Filosofia politică și socială prin regulile instituite unui tot posibil, mă întemeiază pe mine și întemeiază și comunitatea mea, îmi stabilește comportamentul manifest și stabilește asemenea și pentru alții, stabilește organizarea socială pentru toți și pentru a reuși fiecare din noi. Apoi, orice lucru este util numai dacă este reglementat ca fiind astfel, nu neapărat printr-un soi de lege scrisă sau regulă morală, ci prin descoperirea utilității direct de către mine sau indicarea lui ca fiind util în comunitate.
Normativitatea asta presupune un spațiu și timp în care se așează lucrurile naturalului Ea este una publică, ce apare în legi sau prescripții morale și una privată, oarecum derivată, dar care este stabilită de mine și pentru mine. Ambele tipuri de normativității sunt importante și ele trebuie concepute plecând de la ceea ce poate impropriu se numelte natura umană, măcar că această natură în integralitatea ei este una supranaturală, adică compusă dintr-o anumită ordine spațio-temporară în care este așezat naturalul. Noi nu vedem lumea așa cum este pentru alții, ci lumea se așează peste un ceva deja aflat în noi și se orientează spre o formă viitoare ameliorată. Mintea nu este o mașină de predicții concepută pentru a ne ușura viitorul, o „mașinărie predictivă” cum observă Andy Clark în The Experience Machine: How Our Minds Predict and Shape Reality” (2023). Mintea este pentru a crea o întreagă altă lume, dar ideea asta este greu de așezat în paginile unei cărți.
Revenind la ale mele, observ că „Orice teorie a dezvoltării politice trebuie să pornească de la o teorie a naturii umane.” (p.39), așa cum apare în cartea lui Francis Fukuyama „Originile ordinii politice: de la epoca preumană la Revoluția franceză”, Editura Polirom, 2012. Sau cum putem descoperi la Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution, 2011. ”Any theory of political development must begin with a theory of human nature.” p. 30 (ediția de la Profile Books, 2011). Dacă caut să descopăr câte ceva din natura umană, trebuie să mă privesc din exterior, să privesc spre alți oameni, spre organizarea lor socială, pentru a mă descoperi apoi pe mine între ceilalți, a descoperi cât este al meu în mine și cât este a celorlalți în mine.
*
Pornesc aici, așa cum au făcut-o de altfel și mulți alții înainte, de la orația lui Pericle, căci în ea se pune în discuție justețea unei organizări în societate și modul de participarea al particularilor la aceasta. Pericle un politician atenian eminent, cu ocazia funeraliilor din 431 î.e.n. a ținut discursul preluat de Tucidide, în lucrarea ” Istoria războiului peloponesiac”. Discursul a fost ținut la sfârșitul primului an al războiului, ca parte a importantelor manifestări publice ce aveau loc cu ocazia înmormântării războinicilor căzuți pe câmpul de luptă. În principal Pericle afirma acolo cum că, Atena era numită democrație, pentru aceea că legea este egală pentru toți, iar conducerea este încredințată celor merituoși, nu celor privilegiați prin naștere. Atunci când un cetățean se distingea, el este preferat pentru serviciul public, nu ca un privilegiu, ci ca răsplată a meritului său. Deci în vechime, cei mai mulți îi alegeau pe cei mai buni dintre ei pentru a se ocupa de administrarea cetății. Erau aleși a se ocupau de această administrare cei care se distingeau prin merite pentru cetate, adică își începeau cariera cu un soi de un voluntariat la care ar fi fost toți obligați Acești aleșii erau chemați așadar a se ocupa de administrația cetății, ca răsplată și nu ca privilegiu de familie sau grup de interese, dar acum toate acestea par a fi cumva pe dos și chestiunea merită aprofundată.
Am căutat în ultima vreme și recunosc că nu am nici o abilitate specială pentru această întreprindere, care este principalul motor al lumii ăsteia, adică ce anume ne-a făcut să fim ceea ce suntem astăzi, mai mult sau mai puțin schimbați față de vremea lui Pericle. Am căutat motivul pentru care lumea are forma sa actuală, sau altfel spus, care este forța principală din spatele tuturor lucrurilor, dacă este de găsit vreuna și nu sunt toate rodul strădaniei zeilor ori a unor întâmplări oarecare, forțate să îmbrace o anumită formă.
Această forță, nu pare a fi însăși hazardul istoric, care este o înșiruire de decizii ale celor care au rămas cu capetele pe umeri și mai puteau ca atare să vocifereze, în urma unui spectacular și evitabil conflict. Istoria în mod cu totul nedrept este acuzată că ne-a condus la starea în care suntem acum. Nici forțele naturii nu ne-au adus aici, căci ele eventual împing supraviețuitorii spre un anumit progres, sau pur și simplu nu au efect decât asupra roadelor pământului. Pare numai că această forță făuritoare de istorie, este o forță plecată din cealaltă lume, din lumea intelectului, dar după cele ce s-au întâmplat, nu neapărat al unuia superior calitativ.
Pentru ceea ce se întâmplă acum și trebuie să afirm că nu este o chestiune plăcută măcar sub aspectul libertății intelectului, la început, am crezut deci pentru început că este complice însăși istoria, dar mi-am schimbat opinia. Am crezut mai apoi că sunt de vină masonii sau alte felurite societăți secrete ce iau deciziile pe ascuns, ori vreun front de eliberare națională în care membrii s-au îngrășat excesiv după ce au pus mâna pe putere. Pe urmă, am devenit totuși mai realist și am crezut că sunt de vină politicienii și serviciile secrete, sau sunt de vină dascălii slab școliți, dar în cele din urmă m-am luminat. Asistăm la nici mai mult nici mai puțin decât la o conspirație mondială a mediocrilor, care se întinde de la cel mai mic la cel mai înalt nivel al organizării sociale. O conspirație făcută de toți mediocrii, ori mă rog de majoritatea lor, de cei dintre ei care și-au unit interesele de castă și ne diriguiesc cu vârfurile baghetelor declarate de ei ca fiind cel puțin fermecate. Fiecare din Mediocritățile lor, contribuie după cum poate câștiga de pe urma asta, după cum lasă ei să se întâmple întocmai conform calităților ce apar fișa postului lor, fișă scrisă cel mai adesea de o rudă sau amic.
Ideea asta revelatoare mi-a venit subit, într-o noapte oarecare de toamnă și tot atunci s-a născut schița acestei lucrări despre Mediocritate. Mediocritate ca putere insurmontabilă și insidioasă, cea care colcăie prin venele tuturor și a creat în cele din urmă chiar Monstrul Apocaliptic, fiind marea responsabilă a pateticului prezent.
Mai menționez aici că mediocrul niciodată nu acționează singur, căci în inteligența lui, atât cât este ea prezentă, știe că făcutele lui ar fi lipsite de orice relevanță. El acționează numai în grup cu confrații de ai săi și nu pe față, ci mai ales pe ascuns, într-o conspirație. O face de fiecare dată de-a-ndoaselea pentru că niciodată nu poate fi sigur de rezultatele deciziilor sale în ceea ce îi privește pe ceilalți. Pe urmă are mare grijă ca orice critică să îi poată fi adusă numai printr-un alt confrate întru mediocritate. Mediocrii se coordonează și sprijină instinctiv pentru un ipotetic scop final, unul care însă nu există decât în imaginația lor. Scopul ăsta imaginat și proslăvit, nu este altceva decât un soi de momeala trasă pe sârmă după care trebuie să alerge câinii de curse.
Mediocrii ăștia sunt așadar într-o perpetuă conspirație, căci nu pot lua nici o decizie în lumina zilei. Această conspirație nu este o uneltire îndreptată împotriva conducătorilor sau a ordinii sociale prezente, ci este chiar cea reprezentată de conducătorii și ordinea socială prezentă, cea care se ascunde prin chiar măreața și ubicua ei prezență.
Mai avem de lămurit și chestiunea din subtitlu și anume de ce ”falimentul democrației”. Păi cu democrația lucrurile sunt clare, ea este un sistem de guvernare în care puterea aparține poporului și ea este exercitată direct sau prin reprezentanți liber aleși, asigurând drepturi și libertăți egale pentru toți cetățenii. Apoi cum că ce este exact puterea asta, cum sunt stabiliți reprezentanții care vor fi liber aleși, sau care anume sunt drepturile și libertățile ce vor fi egale și ce este această egalitate după identificarea lor, e o altă poveste. Dacă cu democrația lucrurile sunt clare, apoi trebuie lămurită chestia cu falimentul și spun de la bun început că ceva foarte, foarte mare, nu va intra niciodată într-un faliment urmat de lichidarea activelor, ci va trece așa dintr-o transformare în alta, sau mai degrabă dintr-o doctrină în alta. Falimentul ca atare, presupune o insolvența preliminară, aici una în care debitorului, stat democrat, se caracterizează prin insuficiența fondurilor doctrinare disponibile pentru liniștirea cetățenilor săi. Democrația este însă într-o perpetuă procedura de reorganizare doctrinară ce presupune întocmirea, aprobarea, confirmarea, implementarea și respectarea unor noi planuri de acțiune, unor noi planuri de reorganizare. Ținând cont de logoreea politică fără căpătâi, acest faliment al democrației pare a fi atunci unul sine die, o moarte permanentă în chiar timpul vieții, iar o limitare ar fi posibilă numai în momentul noii teofani.
Această carte, compusă din capitole ce abordează chestiuni distincte, că doar de aia este cartea așezată în capitole, pare un soi de manual de instrucțiuni de utilizare. Un user manual, dar nu pentru un produs specific, nu pentru o anumită gamă de produse, ori chiar pentru toate produsele, ci mai degrabă un ghid de neutilizare pentru toate idioțeniile ce le veți întâlni în restul vieții dvs. Acest pachet promoțional și impresionant de prostii postate peste tot, care vă pândesc și din care pentru început evident că veți primi de probă câte o mostră gratuită, este creat de obicei și cu preponderență de celebrii noștrii șefi. Ei nu prea se pricep la nimic în concret, dar aruncă în noi cu produsele lor intelectuale, ascunși în spatele funcțiilor ce tot ei au stabilit că pe bună dreptate trebuie să le ocupe. Tu vezi că lucrurile nu merg bine, că de, tocmai ai fost lovit de o prostie urât mirositoare, te uiți se vezi cine a zvârlit-o, dar din pricina incondineței produsului, acesta, după ce a plecat din locul său de origine, se dispersează și tu nu observi decât un chip tâmp, zâmbind de pe soclul funcției.
Prostiile astea sunt azvârlite repetat și cu patos în fiecare din noi. Prostiile astea sunt în fond, lucruri începute și neterminate, bucăți a ceva ce nu a fost dus până la capăt pentru a fi gata de folosit, pentru că meșterul nu poate să ducă nimic la bun sfârșit. Ea, măreața prostie, stă în invizibilul dintre noi și o putem lesne confunda chiar cu lucrul bine făcut, căci așa este machiată. Ea este făcută de cel care singur s-a așezat la loc de cinste în societate. Invizibilul ăsta dintre noi nu este reprezentat de altceva decât creațiile intelectului, ceva ce a fost reținut în colectiv, ca fiind necesar pentru a fi utilizat într-o situația viitoare. Invizibilul ăsta are mici părți bune și trebuie să luptăm pentru ca el să conțină cât mai multe părți bune, să fie compus în majoritatea sa absolută, totul de se poate din părți bune. Dar el e construit acum mai ales din părți rele, din frânturi de lucruri ce numai poartă aparența de a fi bune. Aceste părți rele sunt opera celor care nu sunt nici buni nici răi. Sunt creațiile mediocrilor pe care i-am luat în vizor și care își flutură propriile steaguri, fiind susținuți în lamentabil lor demers doar de colegii lor de breaslă. Se susțin reciproc într-o larmă ineptă, menținând un puternic zgomot de fond, unul ce nu permite auzului a se bucura de nici un alt sunet armonios.
*
Mergând mai departe, am încercat să înțeleg ce presupune apartenența la această supracastă a mediocrității și de ce deciziile importante care ne privesc, se fac mai cu seamă pe ascuns, pentru a fi sustrase luminii rațiunii. Va fi necesar să deslușesc înțelesul termenului și motivul pentru care mediocrul este ființa umană cea mai comună și deci majoritar absolută în orice cabină de vot, dar este și starea noastră obișnuită dată de apartenența la lumea asta a noastră. Vreau să descopăr mai ales de ce ei simt nevoia să se adune în fel de fel de organisme și organizații, scopul aderării la acestea, beneficiile materiale ale calității de membru și conștiința apartenenței la grup, ori chiar semnele lor de recunoaștere. Voi desluși de ce sunt de îndată acceptați de ceilalți, modificându-și forma după dorința celui din fața lor, cameleoni înnăscuți. Ei fac aceasta fiindcă nu au una proprie pe care să o urmeze cu preponderență. Voi încerca apoi a desluși de ce adesea ajung la cârmuirea societății, dar nu ar mai trebui să fie tocmai așa și de ce principala lor activitate este aceea de a formula și impune reguli pentru ceilalți, făcând prin aceasta lumea de nelocuit pentru alții dar oarecum confortabilă în accepțiunea lor. Mai încerc să înțeleg și marea ciudățenie a organizațiilor făcute de mediocri și anume aceea că acestea exclud, de plano, orice este nou și pare a fi mai bun decât ceea ce este până acum, pentru a evita cu orice preț afectarea organigramei instituției și păstrarea culcușului călduț împreună cu fișa postului în care scrie exact CV-ul tău, în dreptul calităților necesare ocupării funcției.
Eu sunt convins că în cărticică, vom descoperi împreună de ce sistemele de câștig multiplu garantat sunt create de și pentru mediocrii și de ce societatea în care trăim, nu este una de consum, așa cum este numită, ci în fapt una care ne consumă vrăjindu-ne că asta ne este soarta, să fim simpli consumatorii ai propriului nostru trup și al propriei noastre minți. Trebuie să descoperim de ce mediocrii se adună în numărul majorității necesare în absolut orice adunare și au pervertit cele mai nobile sentimente, pe care le-au împăiat și pus în vitrine de partid. Caut la final a găsi o soluție la această stare de lucruri, deși se pare că atunci vom fi deja convinși că soluția nu este pe lumea asta, ci în cealaltă, într-o lume a intelectului.
Dacă toate cele de mai sus se leagă, se justifică ca ele să fie cuprinse într-o cărticică, una care să ofere și instrucțiuni practice despre cum să faci sau cum să folosești ceva, ori să te abții de la acestea. Să fie cuprinse într-un manual, ca îndrumar general despre un mod util în care îți poți petrece fericit restul vieții.
Voi face totuși un avertisment important de la bun început! Puteți merge mai departe și parcurge cu folos aceste pagini, numai dacă vă faceți vouă înșivă o promisiune asupra unei chestiuni de bază, fără de care această lucrare nu poate fi parcursă în tot sau în parte. Mă rog, dacă nu cădem de acord asupra acestui lucru, cartea poate fi eventual citită, ca parcurgere a unui șir de caractere rânduite după reguli morfologice și sintactice, dar niciodată înțeleasă ca având vreo funcție, cât de mică ar fi aceasta. Chestiunea asta de bază pe care o propun și trebuie ca tu, cititorule, să fii de acord cu ea fără nici o altă condiție, este aceea că toate cele care le veți găsi aici, sunt strict secrete și așa trebuie să rămână. Mai mult decât atât, un secret mai special, căci un secret ordinar este o informație care este cunoscută doar de o persoană și câteva altele și care nu trebuie spusă altora, celor mulți în public. Aici secretul va fi cunoscut numai de tine și de nici o altă persoană. Va fi cunoscut numai de cel care parcurge textul și depune un efort în a- înțelege. Prin urmare, nu trebui să vă consultați cu alții asupra celor ce le veți găsi pe aici, ci să le păstrați în locul cel mai bine ascuns din mintea voastră. Faceți asta, chiar dacă veți fi surprinși de alții citind cartea, ori numai luând-o în mâini, sau o veți lăsa cu un semn de citire la pagina la care ați ajuns pe masa din sufragerie, în văzul familiei.
Cartea este un obiect exterior scriitorului. Ea nu este nici totul, nici o parte din scriitor, ci este ceva nou, de ar fi să aibe această caracteristică. Cartea odată sfârșită, poate fi privită atât de cititor cât și de cel care a scris-o, fiind ipotetic capabilă să supraviețuiască tuturor. Dacă vreuna o va face vreodată și la modul serios nu caterinca de aici, atunci se cheamă că ceva creat de scriitor a supraviețuit și prin aceasta, pe undeva amintirea acestuia, dar nu cu necesitate și aceasta din urmă. Nici obiectele posesiunii sale și nici obiectul carte, nu pot aparține scriitorului, căci acesta este întregul său univers al celor ce le înțelege și nimic din afara lui. În acest loc dinăuntru, se află celelalte obiecte și cealaltă carte, cele care ne indică ce este obiectul posesiuni și ce este obiectul carte. Cele pe care le putem manipula și aici are loc și timpul, distanța între două evenimente care indică. Cartea este autocorectare, borne de reper lasate în urmă, o fundație a construcției. Am spus acestea pentru a ușura parcurgerea scurtei mele cărți și a înțelege opinia mea asupra scriiturii din acesta.
Extraordinarul este dincolo de ordinarul comunul, este irepetabilul ce iese în evidență și merită a fi reținut. Fără acest merit al reținerii, el nu este decât un eșec lamentabil, vegetație pe marginea drumului.
Dacă ar fi să fii deștept și cu siguranță că tu crezi că vei fi odată și odată, vei putea schimba lumea, parte din ea, sau măcar cele de înconjoară și sunt esențiale pentru starea ta. Da, numai că fiecare face, asemeni ție, o mică schimbare și atunci nu poți avea niciodată lumea pe care crezi că o vezi acum și în care vrei să-ți începi importantele acțiunile. Lumea asta la care vă gândiți, este a tuturor și toți participă după puterile lor la modul în care ea se prezintă. Eu plec aici să scriu o cărticică care constată cele ce se întâmplă și care timid și succint sugerează cele ce se pot schimba. Ea este asemeni unei mărunte fotografii cu prietenii de la școală, pe care o poți păstra dacă îți place să știi despre locul în care ai fost odată.
Există un singur mare adevăr, unul pentru fiecare și nu poți face lumină dacă nu arzi!
*
Ceea ce vreau să spun, voi așeza fără pretenții în următoarele pagini. Iată ce poți găsi pe aici, mici idei cu denumirea părților și câteva explicații. Încep cu ceea ce este acum și continui cu aceasta în primele 9 capitole.
La capitolul unu, amintesc despre comuna însușire de a fi mediocru și ce presupune apartenența la casta mediocrității, plus instrumentul de cercetare folosit. Observ cum că mediocritatea este însușirea de a nu avea nici o calitate, calitate înțeleasă ca ceva ce te poate distinge de un altul. Este calitatea de nu te distinge prin nimic, și a râmâne camuflat de cotidian. Notez cum că mediocrii plănuiesc în secret, căci nu au siguranța discursului și se adună împreună cu alții ca ei pentru a se consacra și a-și întării deciziile. Mediocrii conspiră peste tot, chiar și mai ales asupra asupra științei și educației. Ei conspiră pentru legalizarea ilegalul.
Având acum formulată ipoteza de lucru, cum că un mediocru trebuie neapărat să se asocieze cu un altul de teapa sa, am scris capitolul doi, despre adunarea mediocrilor, sau, o teorie bine documentată cu cazuri practice, despre cum a trecut Apocalipsa pe lângă noi, pe nesimțite. Aici vedem de ce ne-am consumat întregul conținut intelectual al lumii ăsteia și au rămas numai ei, mediocrii, dar nu ca supraviețuitori, ci ca dovezi arheologice ale ale unei foste cunoașteri. Ei, mediocrii, observ cum folosesc diverse și ingenioase mijloace de identificare reciprocă, iar odată recunoscându-se, ei intră imediat într-un joc specific, care urmărește perpetuarea speciei lor infame și dobândirea prin urmare a rolului de conducere al tuturor, rolul parazitar prin excelență. Ei se sprijină reciproc, în cel mai înalt grad le este posibil asemeni unui instinct de supraviețuire a speciei. Toată puterea este o conspirație permanentă, iar șeful este o invenție în sprijinul acestei conspirații.
Capitolul următor se ocupă de chestii mai insidioase și este mai complicat, deci toată cărticica asta va deveni mai complicată de aici înainte. Capitolul trei se numește ”Mistica oficioasă și pune sub lupă lucrurile nevăzute dar care te țin pe loc sau te învârt asemeni unei furtuni de neoprit. Aici vedem de ce în Republica mediocrității, geniul este periculos și rangul funcției este invers proporțional cu calitatea umană a celui care ocupă postul.
Capitolul patru leagă misteriosul de concret și exprimă cea mai mare dorință ascunsă în spatele tuturor acțiunilor noastre, legând misticul de cotidian în fiecare moment al prezentului. El se numește, cum altfel decât chiar dorința din spatele tuturor acțiunilor ”Vreau să am și voi să-mi dați!”. ”Bogăția este lumina mediocrității” ne spunea prin 1932 Abel Bonnard (1883 – 1968) Academia Franceză. Accesiunea naturalului prin vreau să am și voi să-mi dați. Ce presupune proprietatea, ca drept opozabil tuturor. Dragostea este o specie a egoismului. Îndrăgostitul se contopește cu persoana iubită pentru a se continua, pentru a fi un cât mai același el în alt trup. Aici voi aminti de un minunat proiect legislativ, un pachet de acte normative care ar reglementa ceea ce eu numesc ”Legea afișajului”. Principiul de bază ar fi aici acela că într-o comunitate orice locuitor poate afișa dovada posesiunilor sale, limitat la contribuția pe care el a adus-o pentru comunitate. Să spunem că un profesor de liceu poate afișa mai mult decât unul de școală primară, sau decât un zugrav. Un actor care a jucat rolul unui om înstărit, nu poate afișa nici el mai mult decât contribuția sa, chiar dacă s-a obișnuit cu un automobil individual de lux. Grila de încadrare a contribuției va fi stabilită comunitar, iar persoanele cu anumite calificative, mai superioare, sunt printre cele preferate în anumite funcțiuni sociale.
Capitolul cinci ne spune că trăim într-o lume care încă nu poate fi locuită, acum prea tehnologizată pentru a fi locuită. Birocratizarea ca tehnologizare a mentalului, o justific prin felurite citate dintr-o carte în care un filozof vrea să înțeleagă lumea. Ascunderea în spatele tehnicii a neputinței de a locui aici. Oficiosul este vârful inconprehensiunii iar libertatea este puterea de a semnifica și a folosi semnificatul.
Următoarea parte, capitolul șase, ne dezvăluie cum de supraviețuim în societatea care ne consumă. Stresul sau de ce ne consumăm viața înainte de termen. Cauzat de Accesiunea naturalului prin vreau să am și voi să-mi dați, până ce moartea ne va liniști. Oricum Apocalipsa s-a sfârșit așa că mediocrii pot sta liniștiți, căci nu vor mai fi puși la nici un concurs. Dezvălui cum că adunătura mediocrilor este marele balaur care a înghițit toată lumea intelectului și nici nu a existat vreodată o altă lume decât una a intelectului. Aici discut de societatea care te consumă, o societate în care obiectul final al consumului este propriul tău corp și o faci cu propria ta voință și propriile tale forțe, întru perversiunea finală. Diabolică intreprindere! Te extenuezi încercând să obții o cotație fiscală cât mai mare, apoi te supra soliciți încercând să cheltui valoarea obținută. Lucruri. Cele mai multe fără rost. Ținta sunt simțurile. Acestea trebuie impregnate cât mai profund, iar abuzul drogului este un artificiu. Frica și iubirea pot fi simulate, iar costul este reprezentat de un bilet la film. Deoarece le-am pierdut sensul, le dorim, le dorim cât mai intens. Atât de intens încât le distrugem rostul, sau chiar la extrem obiectul simțului. E ca și cum, în căutarea unui loc cald ne ardem mâna, căci tebuie să avem un pic de căldură.
Aprofundez opiniile ciudate în capitolul șapte, discutând despre ceea ce eu numesc ”atașamentul naturalului” și trebuie să explic mai pe îndelete de ce fac asta. Obiceiul prim de a avea diverse obiecte în putere, pare a fi principiul de bază al funcționării societății. Dar poți fi atașat și de obiecte invizibile. De privesc, dar nu te văd, și îmi provoci fiori. Atunci exiști căci mă frământ în preajma ta. Lumea cerurilor, ca structură a mentalului.
Mă aventurez apoi și mă aplec asupra celui mai important sentiment, iubirea, pe care o apreciez ca fiind nimic mai mult decât o specie a egoismului, în capitolul opt ”Iubirea ca specie a egoismului”. Crezând că avem scăpare în ea, găsim aici că iubirea nu este decât o specie a egoismului. Îi caracterizează în principal, spui ei, marea iubire a tuturor ființelor. Ei afirmă că vor să facă binele și o fac chiar pe dos, în ceea ce am văzut că este ”Adunarea mediocrilor”. În fapt ei distrug obiectul iubirii consumându-l în propria substanță lâncezită. De ce dragostea presupune dorința de continuare a ființei printr-un altul, un alt suport biologic. Ce este dragostea și cum se manifestă față de persoana iubită. desigur este o poezie în proză.
Iată că, în capitolul nouă mă pronunț și asupra motivului pentru care stăm împreună. De ce stăm împreună, ne întrebăm de multe ori, atâta timp cât vrem ca fiecare din noi și în mod individual, să fim mare consumator a tot ce ne stă în fața burții. Vă voi face un mare cadou în acest capitol, chiar acolo și de la început. Fac asta pentru a vă convinge să parcurgeți întreg textul și a vă asumați efortul de înțelegere al acestuia, dacă bine am reușit să mă exprim în cuvintele găsite. De altfel, fără înțelegere, scrierea asta ar fi un lucru inutil, litere împrăștiate, fragmente iluzorii, resturi din ce a fost cândva ceva sau nici măcar nu au fost nimic vreodată. Nu vreau să epatez, dar cu siguranță acum este cel mai mare cadou la care vă puteți aștepta și la care a sperat vreodată o ființă umană. Apoi este și inestimabil, nu în sensul negativ, cum că ar fi lipsit de o valoare financiară, ci dimpotrivă, este atât de valoros încât nu poate fi cumpărat nici de toți banii din lume. Pentru darul meu nu aveți de dat nimic la schimb, nici acum și nici pe viitor, de aceea am spus că el este un cadou și nu trebui să vă faceți nici o grijă pentru afectarea patrimoniului dvs. primindu-l, prin citirea textului așa cum am mai spus. Poate că nu veți înțelege exact valoarea lui pentru început, dar îl puteți lua cu voi și admira, pe mai târziu și în cele din urmă, am convingerea că, îl veți înțelege, așa cum este, în adevărata și nu în cele din urmă reala lui valoare și semnificație. Să nu credeți că urmăresc a vă înșela în vreun fel, sau induce în cea mai mică eroare. Dar, fără să o mai lungesc cu povești sterile, aici veți găsi un cadou ascuns printre pagini, ca într-o revistă cu surprize pentru copii. Cadoul ăsta pe care îl puteți păstra cu voi, este compus din câteva cuvinte ce poartă magie și vă oferă cel mai de preț lucru pe care îl puteți deține vreodată, așa că mergeți la capitol și ridicați-vă cadoul.
În partea din urmă nu am mai așezat un capitol propriu zis, ca parte componentă a lucrării, ci ceva scos din contextul primelor 9 capitole. O partea a zecea în care nu ne mai rămâne decât aceea de a schița o nouă lume, una în care să putem merge mai departe cu tot ceea ce avem lângă și în noi. Partea a zecea este pregătită întrucâtva de ceea ce avem până acum, de primele nouă părți, dar trebuie să pășim din strânsoarea istoriei. Avem nevoie urgentă de un altceva, o altă aranjare socială, cum zic mai nou cu tărie Alain Badiou, Jean-Francois Lyotard și mulți, mulți alții. Aveam acum nevoie de un plan, un plan în care ne vom apropia de cel mai mare avans făcut vreodată de oameni, singurul care ne permite să ne așezăm în locuința noastră alături de tot celălalt. Cel mai mare avans în puteam face numai utilizând puterea intelectului, a minții fiecăruia, care am văzut de la bun început că este mult mai puternică decât orice instrument tehnic existent sau care poate fi măcar conceput, dar nu vreau să spun aici că nu poate fi conceput unul mai bun sau mai ales nu putem să îmbunătățim ceea ce avem acum. Mai mult decât atât, chiar suntem obligați să îmbunătățim ceea ce avem acum, să îmbunătățim atât de mult încât să apară ceva cu totul nou.
Suntem obligați să căutăm o lume nouă în care să locuim, nu de alta dar, înspăimântătoarea Apocalipsă s-a isprăvit și ne-a consumat pe nevăzute întreaga lume. Apocalipsa, ca moarte a lumii unitare a intelectului, construct mental în care am fost obișnuiți să trăim până acum, tocmai s-a sfârșit și e momentul să căutăm lumina noii lumi. Totuși nu pot scrie în zilele noastre despre proiectul unei noi lumi decât ascunzând întru totul subiectul în spatele a tot soiul de chestii care ar trebui să pară a fi scoase din context și mai cu seamă hazli. Numai așa îmi va fi permisă vraja în dezvrăjirea lumii.
Este adevărat și aceea că, niciodată nu ești pregătit, până când ceea ce ai vrut să faci nu este gata. Deci numai un lucru deja observat ca bine făcut, poate fi repus în practică și este observat ca bine de pus în practică. Deciziile sunt profeții. Autoritatea se justifică numai ca păstrătoare a valorilor intelectuale și niciodată nu a fost altfel, orice altă autoritate nu este decât o tiranie.
Nu știu dacă cele ce urmează pot fi numite ca reprezentând o carte sau ceva de genul ăsta, sau pot chiar avea o anumită relevanță pentru cititor, ori este un șir de cuvinte fără prea mare folos. Am hotărât totuși prin intermediul tastaturii, să las ecranul computerului să fie populat de un soi de discurs, în sensul său propriu, adică de scriere asupra a ceva ce consider că merită cu prisosință a fi supus atenției. Apoi, în mod cu totul straniu de data asta, nu îmi este clar nici măcar dacă, ce este aici este pe aici este pentru voi sau pentru mine, ori pentru un soi de compus imaterial între voi și mine.
Dacă izbutiți să parcurgeți anumite părți din text și simțiți subit că ceva nu este în regulă, închideți cartea și strângeți puternic coperta în mâini. Dacă folosiți la lectură un dispozitiv electronic, așezați-l pe masă și strângeți la fel de serios în mâini, dar un alt obiect care apreciați că este suficient de solid și stabil. Nu de alta, dar eu am pățit-o cu dispozitivul meu electronic, care nu a fost suficient de solid și stabil pentru a putea fi strâns în mâini. Acum, dacă sunteți pregătiți și aveți timp de pierdut, să începem cum se face la ordinea zilei, pe invers, adică de la capătul celălalt.
Cartea sper că poate fi procurată numai în format electronic, căci nu vreau să contribui la distrugerea fără rost a naturii care nu îmi aparține. Cartea poate fi procurată numai gratuit, deoarece absolut nimic din ceea ce este legat de bani nu poate conduce spre o finalitate spirituală și altceva nu e de căutat în niciun moment. Distracție plăcută pentru timpul care v-a mai rămas!