de Octavian Ulici
În loc de introducere
Textul prezintă o viziune apocaliptică și eshatologică, în care Dumnezeu a revelat omenirii „adevăratul Monstru”, Fiara Apocalipsei, balaurul cu milioane de capete, identificat implicit cu un idol modern periculos, statul sau puterea colectivă opresivă. Această revelație are scopul de a pregăti oamenii aleși pentru marea bătălie finală pentru Armaghedon, luptă deja începută, de a cărei victorie depinde soarta veșnică a sufletelor oamenilor.
Pentru a învinge acest Monstru, nu sunt suficiente arme fizice, ci sunt necesare cele pur și simplu puternice, ci sunt necesare cele mai puternice, cele spirituale și intelectuale. Este necesară o competență cognitivă avansată și un rafinament academic de înalt nivel. Acestea reprezintă „armurile și armele din lumea intelectului”, singurele capabile să reziste în confruntarea finală.
Autorul susține că această pregătire urgentă necesită adăugarea unui nou capitol în „Cartea Sacră”, capitol revelat lui Friedrich Nietzsche în opera sa „Așa grăit-a Zarathustra” – mai exact, secțiunea „Despre Noul Idol” (capitolul 11 din Partea I). Acest text nietzschean ar putea fi considerat o revelație divină autentică, iar includerea lui intactă în Cartea Sacră ar trebui făcută imediat, printr-o „ordonanță de urgență”, chiar dacă autorul său nu a fost încă canonizat de toate confesiunile.
În esență, textul propune o interpretare profetică și sincretică, în care critica nietzscheană la adresa statului modern ca „nou idol” devine parte integrantă a învățăturii sacre, pentru lupta eshatologică finală.
*
EL l-a pus pe cel mai vrednic dintre noi, pe singurul care a primit puterea, să ne arate adevăratul Monstru. Fiara Apocalipsei, balaurul cu milioane de capete încornorate poate fi acum văzută de anumiți oamenii, de cei aleși întru înțelepciune. EL a făcut asta pentru ca noi să știm, cu cine trebuie să ne luptăm și să cunoaștem prin urmare, ce arme trebuie să purtăm în această mare bătălie finală, de câștigarea căreia depinde pe vecie soarta noastră. Va trebui în această luptă eshatologică să folosim cele mai puternice arme și să purtăm cele mai rezistente armuri, i-au fost date omului să le poarte. Singurele arme și armuri capabile să înfrângă marele Monstrul în timpul lui Armaghedon, care este deja aici și stă să treacă. Arme și armuri de pe cealaltă lume, din lumea în care este așezat sufletul, din lumea intelectului.
Așa fiind, avem nevoie urgentă de o competență cognitivă avansată. Avem nevoie cu toții de un rafinament academic de înalt nivel, strict necesar pentru această confruntarea finală.
Aceste cerințe nu pot fi obținute decât într-un singur mod. Avem nevoie de ceva esențial existenței, o condiție sine qua non, un nou capitol care trebuie înscris în Cartea Sacră. Măsura aceasta, a completării celei mai importante Cărți, trebuia luată acum un secol ca ultim termen.
Acum trebuie să fie făcută însă printr-o ordonanță de urgență și în maxim 24 de ore, dar de fapt, mult repede de atât. Asta este însă ca și cum i-ai cere diavolului să-și mănânce coada, doar, doar se va înghiți cu totul. Noul capitol, fără nici o modificare în el adusă adusă de profani, va fi numit așa cum a făcut-o inițial de autorul său. Amintesc și aceea că, acest autor al noului capitol al Cărții Sacre, din motive absconse, încă nu a fost canonizat de toate confesiunile.
Noul capitol, cuprinde cuvintele revelate lui Nietzsche în ”Așa a grăit Zarathustra. O carte pentru toți și pentru nimeni”, mai precis în capitolul 11 din cele 22 de capitole ale Părții I.
Numele secțiunii este ”Despre Noul Idol” și face parte din partea introductivă a operei, unde Zarathustra coboară din munți și începe să le vorbească oamenilor, prezentând primele sale învățături cruciale.
Iată mai jos paragraful așa cum l-au înțeles eu în română, de mi-a fost dat să înțeleg sensurile marelui prooroc căruia i-a fost revelat prin grația divină.
” Despre Noul Idol
Pe undeva, încă mai există popoare și neamuri, dar nu acolo unde trăim noi, frații mei: aici există state.
Stat? Ce-i asta? Ei bine, ascultați-mă acum, căci voi rosti cuvintele mele despre moartea popoarelor.
Stat se numește cel mai rece dintre toți monștrii reci. El chiar minte cu răceală, iar această minciună se târăște din gura lui: „Eu, statul, sunt poporul.”
Aceasta este o minciună! Cei care au creat popoarele au fost creatorii, ei au atârnat credință și iubire deasupra lor și astfel ele au slujit vieții.
Cei care întind capcane pentru cei mulți și le numesc „stat”, sunt nimicitorii, ei atârnă o sabie și o sută de pofte deasupra voastră.
Acolo unde încă există popoare, statul nu este înțeles și este urât ca un deochi și ca un păcat împotriva obiceiurilor și a drepturilor.
Acest semn vi-l dau: fiecare popor își vorbește propria limbă a binelui și a răului – pe care vecinul nu o înțelege. El și-a inventat propriul limbaj prin obiceiuri și drepturi.
Dar statul minte în toate limbile binelui și ale răului, și orice v-ar spune, minte – și tot ce posedă, a furat.
Totul la el este fals; el mușcă cu dinții furați, el acest câine turbat. Până și măruntaiele sale sunt false.
Confuzia limbajului despre bine și rău: acest semn vi-l dau ca semn al statului. Într-adevăr, acest semn semnifică voința de moarte! Într-adevăr, el cheamă predicatorii morții!
Prea mulți se nasc: statul a fost inventat pentru cei de prisos!
Priviți cum îi ademenește, pe cei prea mulți! Cum îi înghite și îi mestecă și îi rumegă!
„Pe pământ nu este nimic mai mare decât Mine: degetul orânduitor al lui Dumnezeu sunt Eu” – astfel răcnește Monstrul. Și nu doar cei proști sau miopi îi îngenunchează!
O, chiar și vouă, suflete mari, vă șoptește minciunile sale întunecate! Din păcate, el detectează inimile bogate care se risipesc cu bucurie pe ele însele!
Da, el vă găsește și pe voi, învingători ai vechiului Zeu! Ați obosit în luptă și acum oboseala voastră slujește noului Idol!
Vrea să adune eroii și oamenii de onoare în jurul său, acest nou Idol! Cu plăcere se scaldă în soarele conștiințelor voastre curate – Monstrul cel rece!
El vrea să vă dea totul, dacă îl adorați pe el, noul Idol. Astfel cumpără strălucirea virtuții voastre și privirea din ochii voștri mândri.
El vrea să vă folosească pe post de momeală pentru cei-prea-mulți! Într-adevăr, o lucrare infernală a fost inventată astfel, un cal mortuar zăngănind împopoțonat cu însemnele onorurilor divine!
Într-adevăr, o moarte pentru cei mulți a fost inventată aici, una care se laudă ca fiind viață; cu adevărat, un serviciu devotat adus tuturor predicatorilor morții!
Stat îl numesc eu, unde toți sunt băutori de otravă, cei buni și cei răi; Stat, unde toți se pierd, cei buni și cei răi; Stat, unde sinuciderea lentă a tuturor se numește – „viață.”
Priviți-i pe acești oameni de prisos! Ei fură pentru ei înșiși operele inventatorilor și comorile celor înțelepți: hoția o numesc ei educație – și totul se transformă în boală și chinuri pentru ei!
Priviți-i pe acești oameni de prisos! Ei sunt mereu bolnavi, își varsă fierea și o numesc știri. Ei se devoră unii pe alții și nici măcar nu sunt în stare să se digere.
Priviți-i pe acești oameni de prisos! Ei dobândesc bogății și totuși chiar prin aceasta devin mai săraci. Ei vor putere și, mai presus de toate, pârghia puterii, mulți bani – acești neputincioși, acești săraci!
Priviți-i cum se cațără, aceste maimuțe iuți! Se cațără unii peste alții și astfel se trag unii pe alții în noroi și în adâncuri.
Toți vor să ajungă pe tron, aceasta este nebunia lor – de parcă fericirea ar sta pe tron! Adesea noroi stă pe tron – și adesea chiar tronul stă pe noroi.
Nebuni mi se par toți, și maimuțe cățărătoare și prea excitate. Idolul lor îmi miroase urât, monstrul cel rece: împreună toți îmi miros urât, acești închinători la idoli.
Frații mei, vreți să vă sufocați în duhoarea botului și poftelor lui? Mai bine săriți prin ferestre să ajungeți în aer liber!
Fugiți din calea mirosului urât! Îndepărtați-vă de închinarea la idoli a celor de prisos!
Fugiți din calea mirosului urât! Îndepărtați-vă de aburul acestor sacrificii umane!
Chiar și acum pământul este deschis pentru sufletele mari. Multe locuri sunt încă goale pentru cei singuri și pentru cei ce stau împreună, înconjurați de parfum al mărilor tăcute.
O viață plină de oportunități se află în fața sufletele mari. Într-adevăr, cine posedă puțin, este posedat mai puțin: lăudată să fie mica sărăcie!
Acolo, unde statul se sfârșește, abia acolo începe ființa umană care nu este de prisos; acolo începe cântecul necesității, melodia unică și de neînlocuit.
Acolo, unde statul se sfârșește – priviți acolo, frații mei! Nu vedeți voi curcubeul și podurile către supraom? – Așa grăit-a Zarathustra.”
( Friedrich Nietzsche, Thus Spake Zarathustra, Translator: Thomas Common, The Project Gutenberg eBook, release Date: December, 1999, most recently updated April 10, 2023, English,
https://www.gutenberg.org/files/1998/1998-h/1998-h.htm#link2H_4_0016; comparat cu p. 34-35 Friedrich Nietzsche, Thus Spoke Zarathustra a Book for all and none, Edited By Adrian Del Caro University Of Colorado At Boulder, Robert B. Pippin University of Chicago, Translated by Adrian Del Caro, Cambridge University Press 2006)
Filologul, contemporanul adevărat mare prooroc, este cel care a primit cel mai de preț dar îi poate fi oferit unui om, darul de a stăpâni cuvintele și de aceea este singurul adevărat filolog. Cu ajutorul acestor cuvinte fiecare își construiește lumea, lumea sa supranaturală, dincolo de cea naturală călcată de toți în picioare. Când afirm că fiecare își construiește lumea, vreau să spun că această construcție, de la fundație la acoperiș, este făcută prin cuvânt. Fiecare cuvânt este diferit pentru fiecare din noi, dar el are și acea parte comună care ne permite să le numim și recunoaște. Aceste cărămizi ale lumii, sunt diferite pentru fiecare, dar au un punct comun dat de locul în care sunt așezate, ca dorință primitivă de manipulare a naturalului.
Oamenii uită că sunt și pot fi numai stăpânii lumi lor și nu a lumii altora, căci acolo este locul în care trăiesc și nu pot avea un alt scop, iar acest scop pe care îl au, este cel mai sfânt și mai mare care poate fi realizat vreodată de oricine. Acolo, în lumea lor, sunt chiar și stăpânii timpului, a felului în care sunt așezate și reașezate lucrurile în cealaltă lume, în lumea intelectului.
Dacă avem cuvinte, le dăm sens, la clasificăm și le adunăm în dicționare, unde fiecare se definește prin alte cuvinte conexe. Deci orice cuvânt ai lua, pentru a-i reconstitui corect sensul trebuie să parcurgi mare parte din dicționar și da, la final, întreg dicționarul relevant.
Avem, cuvântul definit așa numitul definiendum, de exemplu „pisică” și cuvintele care îl definesc, numite definiens. În exemplul nostru, pisica este un mamifer carnivor din familia felinelor, de talie mică, cu corpul zvelt, acoperit cu blană, care se hrănește în principal cu șoareci și este adesea ținut ca animal de companie.
Când avem onoarea de a avea în față cuvintele de mai sus ale Filologului, suntem obligați după ce le citim să le și înțelege pentru a le putea folosi. În altfel, ele ar fi ca piesele unei aeronave împrăștiate prin întreg hangarul și fără instrucțiuni de folosire. Nu va fi ușor ținând cont de faptul că doar un singur elicopter, deși mai mic, cu rotorul și transmisia de o complexitate mecanică deosebită, are peste 1 milion de piese. Avem nevoie a trece fiecare din noi, printr-un fel de liturghie, pentru a ajunge să înțelegem chiar și o mică parte din cuvintele Filologului. Nu cititul este problema, ci a înțelege ceea ce citești.
Primul pas este important și în el trebuie să așezăm toată voința de care suntem capabili, pentru a spera să ajungem vreodată la capătul drumului. Plecăm, deși nu cunoaștem unde trebuie să ajungem, căci nu avem încă o hartă. Dar așa au fost făcute toate hărțile, cineva a avut curajul să plece la drum și apoi, a mai avut și puterea să se întoarcă și să ne spună ce este acolo, pe unde a fost.
Pare că suntem convinși, cei mai mulți dintre noi, că locul în care suntem trebuie schimbat cu unul mai bun și trebuie găsit acest loc mai bun. Oamenii au fost cam peste tot și au văzut atât de multe și mari și mici, că ceea ce nu au văzut pot bănui ce poate fi.
Atunci poate ar trebui căutată o întreagă altă lume, dar orice lume este ținută împreună de un lipici special. Este îngemănată de înțelesul comun atribuit de cineva la toate celelalte câte sunt posibile pentru el, altfel ar fi ceva incomprehensibil și deci inutilizabil. Lumea nu sunt cele care interacționează fără scop, ci de cele care se află în relație unele cu altele cu un anumit scop. Scopul este unic pentru fiecare, dincolo de modelele culturale și nu poate fi atins căci este în permanență schimbare, dar toate lucrurile naturale posibile sunt animate în supranatural.
Reacția intențională de modificare a naturalului este una de căutare greșită a conformității. Lumea nu poate fi una naturală, ci numai una supranaturală și această lume supranaturală este ceea ce numim existență. Locul ăsta mai bun pe care îl căutăm, este un întreg univers, este lumea fiecăruia care acum este drastic reglementată de feluriti inculți cu diplome la cel mai ridicat nivel și funcții decizionale pe măsură.
Când spun mai jos sau critic, după puterea mea de înțelegere, Statul și cei ce îi slujesc cu obstinență, nu vreau să critic cele ce se întâmplă pe undeva, ci afirm că avem nevoie de o autoritate epistemică, un bun mod de organizare socială. Dar de altfel, aceasta este și versiunea oficială de oriunde există un pic de minte, acum că avem nevoie de un progres.
Urmăresc mai jos prin frazele cheie, în care se afirmă, nu se descrie sau introduce ceva și caut a găsi înțelesul necesar pentru mine. Nu pretind că o fac bine și pot învăța după aceea și pe alții să o facă. Nicidecum nu doresc a adăuga ceva ce nu îi este permis nici unui om să facă, nici măcar unuia învățat, nu un incult ca mine dintr-o țară aflată la marginea lumii civilizate.
Filologul a inclus o cheie a lumii în acest mic discurs de numai 800 de cuvinte (conform traducerii mele în română). Aceste cuvinte transformă experiența sacră în experiență vie pentru cititor, fiind unicul instrument de reglare a moralității prin crearea de sens. Până unde poate fi întinsă această moralitate? Până într-acolo încât ni se spune „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” ( Matei 5:48).
Așadar Filologul a spus și eu am încercat să înțeleg după cum urmează:
1. ”Pe undeva încă mai există popoare și neamuri, dar nu acolo unde trăim noi, frații mei: aici există state.”
Interesează pentru început asumarea aparent dificilei noțiuni a existenței și ar trebui să vedem dacă aceasta este ceva limitat la ce sunt eu, adică ceea ce are un efect asupra mea (esse est percipi – George Berkeley, 1710 ) plus un act de gândire ( cogito ergo sum – Rene Descartes, 1637), sau este și orice altceva. Existența este tot ce poate avea un efect asupra mea , dar și un altceva, ceva ce nu are dar poate avea în viitor și, de asemenea, ceva ce nu are și nici nu va avea în viitor un efect asupra mea. Ultimele asumpții existențiale sunt metale, dar sunt și ele existențe în măsura în care pot avea un efect asupra mea.
Există numai ceea ce are sens, adică aparține moralității ca ființare ce îmi este internă.
Prin urmare George Berkeley nu avea întru totul dreptate atunci când spunea că „a fi înseamnă a fi perceput.”, căci pot fi fenomene care încă nu sunt percepute și care ne influențează, deși acestea țin de un potențial viitor incert sau sunt proiectate asupra noastră printr-o narațiune. A fi, pare mai degrabă atunci, a ține de ceva ce are generalmente efect asupra mea. Totuși, mai mult de atât, a fi, înseamnă a fi posibil de așezat lângă toate cele care sunt deja, adică a da și a primi sens prin unele din cele ce deja sunt acolo. A fi, este atunci echivalent cu a fi în ființă prin a avea sens, iar sensul este stabilirea prezentă și relațională în aceeași categorie ontologică care permite interacțiuni cauzuale.
Ce vreau să spun ar fi aceea că sunt lucruri de existența cărora nu suntem conștienți, deci nu există pentru noi, deși ne influențează considerabil. Să presupunem că trăim într-un stadiu similar ca cel de acum al abilităților tehnice. Pe planeta pe care trăim există o radiație cosmică oarecare care ne face să trăim numai jumătate din numărul de ani la care am putea ajunge, fiindcă ne degradează considerabil firavul organism biologic. Nu cunoaștem existența acelei radiații și ne acceptăm soarta ca atare, așa cum a făcut-o sute de generații înaintea noastră. Radiația nu există pentru noi, deși ne afectează profund. Identic cu lucrurile prea rapide sau prea încete, prea mari sau prea mici pentru simțurile noastre.
Din pricina întinderii prefigurate a prezentei scrieri, apelez puțin numai la sprijinul mai recentei Fenomenologii, mișcare filozofică născută la începutul secolului XX, al cărei scop principal este să descrie experiența trăită așa cum ni se oferă ea în mod direct. Cuvântul „fenomenologie” vine din greacă de la phainomenon adică ceea ce apare, ceea ce se arată și logos discurs, cunoaștere rațională și înseamnă atunci un studiul al modului în care lucrurile sau mai în general fenomenele care ne apar. Dacă ne referim la aceste apariții atunci înseamnă că nu studiem decât acea parte a universului ce poate avea un efect asupra mea, sau și altceva, ceva ca este posibil să aibă efect asupra mea. Nu ne-ar interesa ceea ce nu are și nu va avea un efect asupra mea, dar cum facem distincția pentru viitor, aici este problema.
Căci a cunoaște ceea ce nu are și nu va avea vreun efect asupra mea, presupune a trece de simțurile noastre și de extensiile lor instrumentale, să spunem diverse microscoape sau telescoape, ori alte metode de a vedea lucrurile prea mici sau lucrurile prea mari. Să spunem că trecem de lungimea de undă percepută de ochiul uman (spectrul vizibil), de frecvența perceptibilă pentru urechea umană ș.a.m.d și ar trebuie să descoperim astfel fenomene care exced simțurile sau extensiile lor actuale și ar avea sens să facem asta pentru a găsi utilitate în materie și a ne păstra în siguranță. Acum inexistentul, ar putea deveni astfel prin intermediul științei, existent, adică ar produce sau am descoperi că produce efect asupra noastră.
În fenomenologie, „atribuirea de sens” (în germană Sinngebung, în franceză donation de sens) este actul prin care conștiința constituie în mod activ sensul (Bedeutung / sens) a ceea ce îi apare. Nu este o interpretare ulterioară, ci constituirea însăși a fenomenului ca fenomen, adică tocmai faptul că lucrul „are un sens pentru mine”, că „înseamnă ceva”.
Citatul fundamental în ceea ce privește atribuirea de sens îi aparține lui Husserl în Idei I § 86–88, potrivit căruia sensul este actul constitutiv prin care fenomenul devine fenomen. „Sinngebung” adică atribuirea de sens este esența oricărui act de conștiință intențional și suntem atunci în final totalitatea sensurile atribuite celorlalte, celor care nu sunt încă chiar în noi. Atunci avem o existență în sensul restrâns, a celor care au primit sens prin raportare la un altceva deja existent în mental și o existență în sensul extins, a tot ceea ce poate exista independent de noi și încă au a primit sens în mental.
Fenomenologia abordează structura experienței conștiente așa cum este ea trăită cu sens, adică lumea fiecăruia cu legătură convențională spre o alta, fără a face presupuneri despre realitatea obiectivă din spatele ei. Fenomenologia consideră conștiința un domeniu autonom, ireductibil la fizic și prin aceasta este mai utilă decât naturalismul, care susține că realitatea este exclusiv fizică. Fenomenologia este ceva mai aproape de lumea individuală a fiecăruia, singura în fapt posibilă prin existența sensului.
Existența este sinonimia Ființei, adică mai degrabă a tuturor ființărilor, căci nimic nu există fără sensul atribuit de ființare și în esența sa fiecare obiect mental este unic, ca și construct istoric. Ființa sunt chiar eu, așa cum pentru Heidegger, existența este modul particular în care Ființa se manifestă ca actualitate. „Limbajul este casa Ființei.” ne-a mai învățat Maestrul Martin Heidegger.
Manifestarea are o intenționalitate (Husserl), căci conștiința este întotdeauna „conștiință a ceva”. Nu există gândire „goală”, orice act mental percepție, amintire, imaginație, judecată se credea că este îndreptată spre un obiect, dar să nu uităm că pot exista și obiecte mentale, ca ceva producător de efect asupra mea.
Kant a emis o Formulă a Umanității care afirmă că nu ar trebui niciodată să acționăm în așa fel încât să tratăm umanitatea, fie în noi înșine, fie în ceilalți, doar ca un mijloc, ci întotdeauna ca un scop în sine și astfel el s-a situat cel mai aproape de un punctul identificabil de convergență, un punct al evoluției intelectului. Viața ființelor, pe care le numim inteligente, au scop în sine, tot restul urmărind această cale, a deveni asemeni cu o ființă inteligentă.
Pentru „Noua fenomenologie” (Neue Phänomenologie) a lui Hermann Schmitz (1960), „a fi”,
existența, înseamnă a trăi corporal și afectiv în situații concrete, recâștigând autenticitatea experienței involuntare față de abstracțiile tradiționale ale filozofiei occidentale. Existența nu este o problemă metafizică abstractă sau transcendentală, ci o experiență de viață concretă, adică ceea ce simțim direct la propriul corp, durere, foame, frig, căldură, emoții, atmosfere adică sentimente atribuite unui complex obiectual, etc.
Cu toate acestea cercul complet trebuie să includă pe lângă trăirile corporale și afective în situații concrete și generalizarea acestora prin așezare imaginară atributivă de sens, adică așezarea celui ce trăiește în mijlocul acestora, cu altele, trăiri corporale imaginare. Ființarea include tot ceea ce este necesar separării atemporare de tot, o interiorizare, ca includere și autonomizare, trăiri ca sensuri pentru celălalt, pentru o nouă universalitate.
Existența nu poate fi decât întru ființă-i și nu este inteligibilă oricărui observator, fiind insesizabilă. La orice moment al observației își ajunge sieși și nu este în nici un fel pentru un altul, care poate vedea numai proprietăți categoriale comune, similarități structurale sau izomorfisme.
Dacă ceva mai există, înseamnă că acel ceva produce acum efect prin aceea că are un sens, dar unul care se estompează prin apariția unui altceva, ceva ce îi va lua locul. Poporul și neamul sunt obiecte metale relaționale, poporul conținând neamurile. Moralitatea, ca și conținut al acestora, cuprinde credință și iubire și prin aceasta slujesc vieții, ne spune Filologul. Credința este în primul rând o relație personală de încredere și abandonare față de Dumnezeu, ca entitate atotputernică, atot organizatoare. Apoi, „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8, 16), iar în Biblie credința și iubirea sunt enumerate separat, deși cele două se apropie foarte mult. Totuși credința, are nevoie de fapte, pe când iubirea nu și atunci aceasta din urmă pare mai degrabă a fi o învățătură despre credință, o pregătire pentru aceasta.
Dacă aici există state, înseamnă că acolo unde suntem, lipsește atât iubirea cât și credința, adică ceea ce este necesar moralizării, fiind imposibil a ajunge desăvârșiți precum Tatăl nostru ceresc.
2. ”Stat? Ce-i asta? Ei bine, ascultați-mă acum, căci voi rosti cuvintele mele despre moartea popoarelor.
Stat se numește cel mai rece dintre toți monștrii reci. El chiar minte cu răceală, iar această minciună se târăște din gura lui: „Eu, statul, sunt poporul.”
Atunci când căutăm a găsi ce este Statul, adică existența acestuia, observăm pentru început că acesta nu este un obiect fizic vizibil, ci unul invizibil, unul mental. Există aceste ”obiectele intelectuale” (culturale), structuri mentale cărora noi le atribuim diverse valori și ne înconjoară, producând în permanență un efect asupra noastră. Statul se manifestă prin cuvintele ce îl însoțesc și da discursul în care sunt îmbălsămate are efect. Dacă citim „Stopping by Woods on a Snowy Evening” (1922), o poezie de Robert Frost, care cu ritm hipnotic produce imaginea vizuală a zăpezii care cade în liniște deplină, departe de agitația lumii, suntem îndemnați la meditație și la pace interioară. Altceva este dacă citim discursul lui Goebbels despre „războiul total”, devastator prin capacitatea sa de a induce o stare de transă colectivă, iar individul își pierde identitatea în favoarea unei entități colective distructive.
Statul Filologului este unul existent și unul care este un agent al distrugerii absolute și stă în locul cel mai privilegiat, în capul fiecăruia. Monstrul este un obiect mental, unul care afectează în cel mai înalt grad negativ posesorul.
Se spune că atunci când cineva menționează „obiectul mental” în contextul științei moderne, face trimitere la ideea că acest gând este o formă de materie organizată, iar unitatea de măsură a spiritului este neuronul. Absolut eronat, căci obiectele mentale nu au o existență fizică conformă vreunei fizice generale, în sensul că dacă o știm putem recrea obiectulul mental, deși probabil asta ar fi posibilă pentru construcția fonetică a cuvântului. Fonetica, sau o oarecare corespondență formală convențională, probabil că vor putea fi, teoretic, observate și cartografiate prin tehnici de imagistică cerebrală, așa cum ne spune Jean-Pierre Changeux (L’Homme neuronal 1983). Dacă obiectele metale ar fi identificate, atunci creierele ar trebui să aibă o structură asemănătoare, ceea ce e limpede însă că nu se întâmplă (Functional connectome fingerprinting: identifying individuals using patterns of brain connectivity, Finn et al., Nature Neuroscience 18, 1664–1671, 2015). Fiecare din nou este unic și tot unic vor fi și răspunsurile sale cu privire la evenimentele marcate propria, naștere sau închipuita moarte, sau alte diferite capete ale cunoașterii.
Moartea popoarelor este oarecum conectată de ce înțelege Filologul prin Moartea lui Dumnezeu, adică de sfârșitul regulilor acceptate și care ne țineau cu picioarele pe pământ. Ea este ceva de care suntem culpabili majoritatea dintre noi, iar această majoritate nu corespunde întru totul cu majoritatea opiniilor votanților.
Monstrul este opusul reglementării, iar Statul pentru Filolog este obiectul metal care nu este lipsit de norme, asemeni unei situații anarhice, ci reprezintă o anomie (Émile Durkheim). Monstrul echivalează cu o stare de dezorganizare socială în care normele tradiționale se prăbușesc. Există o putere mare, dar aceasta este exercitată haotic, împotriva la orice altceva. Monstrul distruge, nu crează, dar se poate distruge chiar și pe el și o face tocmai prin aceea că distruge orice altceva. Monstrul minte mai cu seamă prin ascunderea adevărului și sprijinirea deciziei numai pe partea favorabilă a faptelor, căci ce el nu a hotărât că există nici nu trebuie să existe. Monstrul minte în permanență, iar dacă spune un adevăr o face numai pentru a ascunde minciuna, cea mai mare minciună este aceea că tu dorești ceea ce vrea el.
Statul este moartea popoarelor deci moarte ființei conștiente ce lucrează în respectarea a ceea ce este, în respectarea vieții.
3. Cei care întind capcane pentru cei mulți și le numesc „stat”, sunt nimicitorii, ei atârnă o sabie și o sută de pofte deasupra voastră.
Acest semn vi-l dau: fiecare popor își vorbește propria limbă a binelui și a răului – pe care vecinul nu o înțelege. El și-a inventat propriul limbaj prin obiceiuri și drepturi.
…
Totul la el este fals; el mușcă cu dinții furați, el acest câine turbat. Până și măruntaiele sale sunt false.
Într-un capăt este amenințarea cu un mare rău, iar în celălalt dorința și nimănui îi este permis să iasă din aceste limite ale jocului. Capetele tablei de jos au capcane pentru a ucide orice dezertor. Dacă ieși din limitele jocului ești sau mort, sau un veșnic disident, dar oricum dacă ai ieșit viu, nu te mai poți întoarce să spui ce ai văzut afară. Decidenții sunt marcați pe viață cu un mare tatuaj pe frunte: ”Irelevant”.
Filologul descrie amănunțit regulile jocului de șah al Diavolului. Dacă popoarele au dispărut, ceea ce a mai rămas din ele, cuvinte despre bine și rău încă există, dar sunt diferite pentru fiecare. Regula nu poate fi niciodată dată de cel care dorește, ci de cei care dau fiecăruia după cât dovedește că merită să primească.
Monstrul este fals, creație de pe cealaltă lume și falsitatea sa este dată de afișarea părților furate din lume. EL nu este o creatură ci o făcătură din resturile lumii, el ține locul la ceva. Aceste Frankenstein Apolcaliptic
4. Prea mulți se nasc: statul a fost inventat pentru cei de prisos! …
Priviți-i pe acești oameni de prisos! Ei fură pentru ei înșiși operele inventatorilor și comorile celor înțelepți: hoția o numesc ei educație – și totul se transformă în boală și chinuri pentru ei!
„Cei de prisos” (die Überflüssigen în germană) sunt oamenii mediocri, oameni la superfluu, mulțime obișnuită fără vocație creatoare. Nu fiecare, ci fiecare împreună cu celălalt ca el, căci ei au inventat și susțin orice aprobare prin votul majorității. În acest fel ei se asigură că nu vor fi scoși niciodată din zona lor putredă de confort. Pericle (Epitafios logos) spunea că democrația permite o viață liberă și tolerantă, fără supraveghere tiranică, dar cu respect pentru legi și servirea statutului de cei care au calități. Un om care nu participă la viața publică nu este un om liniștit, ci unul inutil.
Acum, ne învață Filologul, hoția este numită cultură sau educație (Bildung în germană, cu sens de formare culturală). Educația modernă de masă este o iluzie și ea nu formează indivizi superiori, ci doar difuzează superficial cunoștințe, transformându-le în ceva toxic.
Filologul amintește de Cei de prisos care sunt cei transformați în zombie, ajutoare de nădejde ale Monstrului. Unde sunt mulți și se respectă regula acestora, se respectă în fapt neregula. Toți acești morți aflați în descompunere, se mișcă haotic în batjocură la adresa vieții și defilează cu bucățile de carne ale altora pe ei, arătâdu-ne astfel resturile lumii pe care rocmai au distrus-o.
5. Chiar și acum pământul este deschis pentru sufletele mari.
Filologul, după ce ne prezintă lumea decăzută, totuși ne încurajează. În mijlocul criticii sale necruțătoare la adresa societății moderne (stat, democrație de masă, morală de turmă, cultură superficială), Nietzsche lasă o portiță de speranță, dar nu pentru toți în orice stare, ci pentru fiecare ajunge capabil de măreție.
Biblia vorbește despre chemarea persoanelor alese, despre posibilitatea sfințeniei și a măreției spirituale aici și acum, pe acest pământ, indiferent de contextul istoric sau de starea generală a lumii. Cuvântul ne spune să ne pocăim, căci Împărăția cerurilor este aproape ( Matei 4:17 și Marcu 1:15). Sf. Apostol Pavel în Romani 12:2 spune „să nu vă potriviți chipului veacului acestuia”, deoarece chiar în mijlocul unei lumi decadente și conformiste, este posibilă transformarea radicală și trăirea unei vieți superioare, conforme voii lui Dumnezeu.
Biblia are un mesaj similar în privința posibilității constante a măreției spirituale care poate fi obținută acum, iar Nietzsche ne împinge spre aceea că umai putem, dar suntem chiar obligați să o obținem acum și pe acest pământ. Trebuie totuși remarcat că acest pământ pentru Filolog este apropiat de cer și nicidecum îndemnul de a trăi pe pământ nu se face în sensul pierderii importanței celor cerești, ci în sensul ivirii lor între noi, a creșterii importanței celor cerești între noi cei de pe pământ.
Statul ne consumă cele mai importante valori, cele mai mari valori pe care le-a avut omul vreodată. Statul ne înghite cuvintele prin aceea că le stabilește un sens cadaveric, face ca întreaga lume să miroase ca botul monstrului, a milioanele de oameni putreziți înăuntrul Său. Dacă suntem mirați acum pe pământ de vreo frumusețe, ea nu este nici măcar mica frumusețe a florilor de mucigai amintite de Tudor Arghezi. Vedem numai licheni din genul Xanthoparmelia care sunt studiați pentru ajutorul la datarea monumente funerare.
6. Acolo, unde statul se sfârșește – priviți acolo, frații mei! Nu vedeți, curcubeul și podurile către supraom?
Atâta vreme cât fiecare om reprezintă o universalitate, ameliorarea condiției sale se poate face prin actul de educație, iar acesta trebuie să fie unul care privește totul prin părțile sale relevante, atât pentru educator cât și pentru elevul său. Apoi fiecare din noi trebuie să știe că cel mai înalt grad didactic este cel care aparține propriului educator. Rezultatul educației este o schimbare, prin părțile relevante a universalității ce o reprezintă fiecare. Rezultatul acestei munci este o devoluțiune, adică o transmisiune a unei universalități de la un anumit nivel pedagogic inferior la unul superior. Aparența educației, dată de citarea conformă a unor reguli stabilite de alții, nu prezintă nici o importanță, decât sub aspectul stabilirii nivelului elevului în cadrul aceleiași clase, sau declarării repetenției sale. Iar a repeta o clasă de școală, ca nivel pedagogic, înseamnă că elevul nu îndeplinește standardele minime de promovare la sfârșitul anului școlar și, prin urmare, este obligat să reia cursurile aceleiași clase în anul școlar următor.
Nu mai dezvolt aici cu privire la o posibilă veșnică repetenție, căci depășește scopurile prezentei mici scrieri. Amintesc numai că o așa numită „veșnică repetenție” poate fi găsită sub forma unei doctrine mai elaborate în „Eterna Reîntoarcere” (Die Ewige Wiederkunft des Gleichen), care este una dintre ideile centrale ale lui Friedrich Nietzsche în Așa a grăit Zarathustra. Supraomul nu mai trăiește eterna reintoarcere el depășind cercul vicios al neînțelegerii și repetării căci el nu mai are nevoie să se întoarcă la ceea ce cunoaște, deși toate cele relevante trebuie cunoscute.
O religie, adică o așezare a naturalului într-o anumită prescripție cultică, este unicul instrument util devoluțiunii, atâta vreme cât îl concepem cu credibilitate.
ÎL putem vedea acum în toată splendoarea și puterea sa, dacă avem știința necesară, nicidecum dacă am avea vreo hartă care să ne ajute a ști în ce loc să ne uităm, căci El este în toate locurile. Noi trebuie să cunoaștem exact timpul în care trebuie să ne uităm, iar acest timp nu este unul scurt, căci măreția Lui este permanentă. Acest timp nu este nici unul lung ca atare, căci un timp prea lung lasă să se întâmple prea multe în interiorul lui și la urmă uităm de ce ne aflăm acolo. Acest timp este unul continuu, care s-a manifestat în fiecare moment până acum și se va manifesta în fiecare moment de aici încolo. Omul nu poate vedea decât cele ce au fost și cele care sunt, ori își poate imagina necunoscutele ce pot veni, trecut, prezent și viitor. Omul nu a înțeles încă acest timp continuu, cel al manifestării Lui și singurul moment real de timp. Timpul în care s-a făcut și se face în permanență lumea, continuumul. Acest timp este cel mai aproape de momentul care în considerăm noi că este momentul deciziei.
La final Filologul ne spune că ”Acolo, unde statul se sfârșește, abia acolo începe ființa umană care nu este de prisos; acolo începe cântecul necesității, melodia unică și de neînlocuit. Acolo, unde statul se sfârșește – priviți acolo, frații mei! Nu vedeți, curcubeul și podurile către Supraom? ”
Conceptul de Supraom este introdus și dezvoltat în principal în lucrarea „Așa grăit-a Zarathustra”. Acesta nu desemnează o entitate cu anumite caracteristici specifice legate de rasă sau biologie, cum greșit și fără temei a fost interpretat, ci reprezintă un ideal etic și existențial care este necesar a veni urgent în urma „morții lui Dumnezeu”, cum o numește Filologul.
Supraomul la Friedrich Nietzsche reprezinta un ideal de autodepășire a condiției umane și un raspuns direct la criza valorilor provocata de moartea lui Dumnezeu, eveniment care nu anunța un fapt posibil, ci prăbușirea fundamentului metafizic și moral al civilizației. Moartea lui Dumnezeu semnifica dispariția unei ordini transcendente care justifică existența prin aceea că îi conferă sens, lăsând în urma un vid de repere pe care nihilismul il ocupa temporar până cand individul învață sa își creeze noile proprii valori.
In acest context, supraomul nu descrie o superioritate biologică, ci o transformare spirituală prin care omul devine propriul său legiuitor, refuzand morala tradițională a sclavilor bazată pe milă și creând in sine forța de a înfrunta singuratatea metafizică. Aceasta tranziție necesită recunoașterea faptului ca vechii idoli au apus și că Omul lui Dumnezeu este acum singurul responsabil pentru direcția umanității. Supraomul este definit prin voința de putere, înțeleasă ca autodisciplină, putere asupra demonului, forța de a reordona haosul lumii.
Amor fati, ne permite să acceptăm eterna reintoarcere, ca reașezare permanentă la punctul de start în cursa către Supraom. Pentru Nietzsche, omul este doar o punte întinsă peste o prăpastie intre animal și Supraom, acesta din urma este cel care cuprinde toate sensurile lumii de aici și ale lumii de dincolo.
SFÂRȘIT