de Steve Shaviro
Copiii producției
Uneori ne gândim la monștri ca la niște ființe arhaice, care ies la iveală din imaginațiile noastre primordiale, rezistând la valorizările capitalului și la raționalizările științei și tehnologiei moderne. Alteori, îi vedem ca pe niște produse secundare incontrolabile ale tehnologiei scăpate de sub control, precum monstrul lui Frankenstein sau Godzilla. Dar ambele abordări ignoră modul în care monștrii sunt intrinseci realității obișnuite, de zi cu zi, cea a capitalismului însuși. Nu este nimic extraordinar sau supranatural la cei „neîndatorați” din romanul Noir al lui K.W. Jeter, de exemplu; într-adevăr, Jeter spune că morții reanimați sunt „conectați la realitatea rece, într-un mod în care cei vii nu ar putea fi niciodată.” (Jeter 1998, p. 110) Cei „nemorți” sunt imanenți realității sociale, în loc să o invadeze din exterior.
În general, atât vampirii, cât și zombii sunt vitali (dacă acesta este cuvântul potrivit) pentru funcționarea societății capitaliste. Teoria marxistă tradițională, desigur, se concentrează pe vampiri. Marx însuși descrie faimos capitalul ca „muncă moartă care, aidoma unui vampir, trăiește doar prin sugerea muncii vii și trăiește cu atât mai mult cu cât suge mai multă muncă.”(Marx 1992, p. 342) Vampirul crește, nu printr-o activitate productivă proprie, ci prin exproprierea unui surplus generat de cei vii. Dar aceasta este doar o parte a poveștii. Niciun prădător sau parazit nu poate supraviețui în absența prăzii. La fel cum orice model de „informație” trebuie să se materializeze într-un fel de mediu tangibil, la fel și capitalul vampir își poate extrage surplusul doar prin organizarea legiunilor sale de muncitori zombie. Și pe măsură ce capitalismul progresează și se extinde, aceste legiuni trebuie să fie organizate la o scară din ce în ce mai mare. Secolul al XIX-lea, cu regimul său clasic de capitalism industrial, a fost epoca vampirului, dar societatea în rețea de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI este caracterizată mai degrabă de o epidemie de zombi. După cum spun Deleuze și Guattari, „singurul mit modern este mitul zombilor – schizofrenici mortificați, buni pentru muncă, readuși la rațiune.” (Deleuze and Guattari 1983, p. 335) Și din nou: „mitul zombiei, al morților vii, este un mit al muncii și nu un mit al războiului.” (Deleuze and Guattari 1987, p. 425)
Tendința de scădere a ratei profitului
Prevalența zombilor în lumea postmodernă – de la morții vii ai lui George Romero la cei „neîndatorați” ai lui K.W. Jeter – este o consecință a procesului pe care Marx îl numește „tendința de scădere a ratei profitului.” (Marx 1993a) Pe parcursul dezvoltării capitaliste, spune Marx, „masa muncitorilor vii efectivi scade continuu în raport cu masa muncitorilor teoretici care îi pune în mișcare.” (Marx 1993a, p. 318) Adică, afacerile se extind prin acumularea continuă de capital. Din ce în ce mai multă muncă vie este transformată în muncă moartă, prin extragerea și realizarea plusvalorii, și prin zombificarea forței de muncă. Productivitatea crește, iar prețurile sunt coborâte, deoarece aceeași cantitate de muncă vie este progresiv capabilă să producă mai multe mărfuri, prin punerea în mișcare a mai mulți muncitori morți.
Cu toate acestea, există o contradicție ascunsă în acest proces. „Devalorizarea forței de muncă,” după cum spune David Harvey, „a fost întotdeauna răspunsul instinctiv al capitaliștilor la scăderea profiturilor.” (Harvey 1990, p. 192) Dar aceasta este o soluție pe termen scurt care, pe termen lung, nu face decât să agraveze problema. Căci povara moartă a muncitorilor-zombie adunați acționează ca un fel de frână asupra valorizării continue a capitalului. Ceea ce Jeter numește „întreaga economie a morților” (Jeter 1998, p. 110) implică o rată a rentabilității în continuă scădere. Pe măsură ce se acumulează tot mai multă muncă moartă, raportul dintre munca vie și munca moartă, și prin urmare rata la care profitul poate fi realizat, scade, tinzând spre o limită de zero.
În Noir, pe măsură ce cadavrele morților se descompun, abilitățile lor devin „de o calitate scăzută” încât sunt capabili să lucreze doar ca gunoieri, sau „cârpaci târâtori.” Ei înșiși gunoi, „aidoma ciorilor fără să aibă măcar inteligența unei păsări,” tot ceea ce sunt capabili să facă este să sorteze gunoiul, „căutând prin el bucăți de folie de aluminiu, urmele încă strălucitoare ale plăcilor de circuit defecte.” (Jeter 1998, p. 111) Adunând și reciclând acest gunoi, cei „nemorți” lucrează atât de slab și ineficient încât nu vor câștiga niciodată destul pentru a-și plăti datoriile. La rândul lor, acest lucru înseamnă că corporațiile care îi angajează nu își vor realiza niciodată întregul profit potențial. Deși este încă mai ieftin să angajezi morții în acest fel „decât să cheltui banii pentru utilaje de scanare automate pentru a face același lucru,” (Ibid) dificultatea de a realiza profituri rămâne. Rezultatul este supraproducția și mărfurile nevândute, ceea ce, la rândul său, crește cantitatea de gunoi pe care morții trebuie să o sorteze.
Acum, pentru Marx, „scăderea tendențială” este tocmai asta: o tendință, și nu o „lege” inevitabilă. Ea este întotdeauna însoțită de tendințe contrare. O creștere a productivității înseamnă o rată diminuată a profitului, dacă rata de exploatare rămâne aceeași. Dar creșterile în eficiența productivă implică adesea și o intensificare concomitentă a ratei de exploatare. De asemenea, declinul relativ al ratei profitului este atenuat de o creștere absolută a cantității totale de profit, deoarece noile tehnologii productive permit, în general, o lărgire a scopului, și o accelerare a procesului însuși, al acumulării de capital. După cum spun Deleuze și Guattari, „capitalismul își înfruntă propriile limite și în același timp le deplasează, stabilind din nou alte limite.” (Deleuze and Guattari 1987, p. 463) Astfel, se inițiază o buclă de feedback pozitiv: acumularea de profit duce la declinul ratei profitului, care, la rândul său, stimulează o acumulare absolută și mai mare, care, la rândul său, duce la un declin relativ și mai mare, și așa mai departe la infinit. La limita tendențială, aproape fiecare ultimă persoană din lume va fi un zombie. „Tot ce ai nevoie cu adevărat,” așa cum spune Harrisch de la DynaZauber, „este o elită neinfectată suficientă la nivelul executiv pentru a strânge profiturile;” (Jeter 1998, p. 463) toți ceilalți pot doar să se zbată în veșnica „nemoarte.” (My discussion of the ‘tendential fall’ draws upon Michael Hardt’s reading notes for Capital, available online at http://www.duke.edu/~hardt/THREE-3.htm )
Chemarea lui Cthulhu
Marx asociază procesul de vampirism cu capitalismul; dar figura reală a vampirului este mai bine văzută ca o rămășiță precapitalistă. Căci vampirii sunt aristocratici, și nu burghezi. Ei nu acumulează, ci risipesc. Lăcomia lor este încărcată sexual; ea izvorăște din pasiune, mai degrabă decât din calcul economic. Într-o analiză atentă a romanului lui Bram Stoker, Friedrich Kittler arată cum Contele Dracula este învins de știința și tehnologia de la sfârșitul secolului al XIX-lea, și în special de noile dispozitive de „procesare mecanică a discursului” (Kittler 1997, p. 74) din acea vreme: mașina de scris și fonograful.
Datorită acestor dispozitive, fluxul de sânge vampiric este redus la „nimic mai mult decât un flux de informație.” (Kittler 1997, p. 77) Ca atare, el poate fi calculat și manipulat, la fel ca oricare alt pachet de biți, iar acest lucru le permite vânătorilor de vampiri să-l captureze și să-l distrugă pe Dracula; într-o lume omogenizată de forma-marfă, și de bani și informație ca echivalenți universali, „Celălalt nu mai are un loc de refugiu.” (Kittler 1997, p. 82) Chiar și în 1897, în momentul primei sale apariții în Anglia, Dracula este deja depășit. În romanul lui Stoker, el cade victimă a întreprinderii colonialiste vest-europene. (Ibid) Acest lucru înseamnă, de asemenea, că Contele este capturat de ceea ce Marx numește subsumarea formală a muncii sub capital: unul dintre „procesele prin care capitalul încorporează sub propriile sale relații de producție practici de muncă care au apărut în afara domeniului său.” (Hardt and Negri 2001, p. 255) Dracula este un stăpân feudal, și nu un capitalist; dar cu toate acestea, ravagiile sale sunt capturate și aduse în sfera pieței mondiale capitaliste.
Astăzi, lucrurile sunt și mai triste pentru bătrânul Conte. La mai bine de un secol după prima sa întâlnire cu tehnologiile capitalului, Dracula supraviețuiește doar ca o icoană a modei retro. Aceasta se întâmplă deoarece am ajuns acum la punctul, așa cum sugerează Michael Hardt și Toni Negri, când „subsumarea nu mai este formală, ci reală. Capitalul nu mai caută în afara domeniului său, ci mai degrabă în interiorul acestuia, iar expansiunea sa este, prin urmare, intensivă, mai degrabă decât extensivă… Prin procesele de transformare tehnologică modernă, întreaga natură a devenit capital, sau cel puțin a devenit subiect al capitalului.” (Hardt and Negri 2001, p. 272) Vampirii de astăzi sunt mărfuri populare, probabil mai populare ca niciodată. Dar nu mai sunt cu adevărat înfricoșători. Mai degrabă, ei ne alimentează foamea naivă pentru o doză sigură de exotism. Ei sunt mărfuri care întruchipează în mod ironic dorința noastră nostalgic pentru un timp în care nu totul fusese încă subsumat sub forma marfă. În societatea în rețea, monstruozitatea capitalului nu poate lua forma prea confortabilă și familiară a vampirului. Ea trebuie să fie figurată ca ceva absolut inuman și de nerecunoscut: Cthulhu al lui Lovecraft, mai degrabă decât Dracula al lui Stoker.
Moliile-Slake
Romanul Perdido Street Station al lui China Miéville se bazează pe figurile terifiante ale moliilor-slake: vampiri psihici prădători care se hrănesc cu gânduri și vise umane. Aceste creaturi sunt răspunsul lui Miéville la Cthulhu. Fizic, moliile-slake sunt insecte carnivore mai mari decât un om: ele se metamorfozează din larve viu colorate în creaturi cu anverguri imense, trei perechi de brațe sau picioare cu gheare și „o limbă imensă, prehensilă și slobodă.” (Miéville 2000, p. 362) Dar lăcomia lor este mentală, nu fizică. Ele își hipnotizează victimele cu modele de lumină și culoare psihedelice care le străbat aripile. Și, apoi, își strecoară limbile în capetele prăzii lor și beau, „nu caloriile de carne care se revarsă în creier, ci vinul fin al sapiției și al conștiinței înseși, al subconștientului.”
Moliile-slake se ospătează cu „amestecul ciudat care rezultă din gândirea auto-reflexivă, atunci când instinctele și nevoile și dorințele și intuițiile se pliază asupra lor însele, și noi reflectăm asupra gândurilor noastre și apoi reflectăm asupra reflexiei, la nesfârșit.” (Miéville 2000, p. 375) Mințile victimelor sunt sorbite până la uscăciune; corpurile lor sunt lăsate în urmă într-o stare de zombie, respirând și metabolizând încă, dar fără conștiență sau mișcare voluntară. În acest fel, Miéville reconfigurează întreaga economie a vampirilor și a zombilor (deși rareori folosește oricare dintre cuvinte). Zombii nu mai sunt muncitori înstrăinați, care produc valoare, dar sunt excluși de la savurarea ei. În schimb, ei sunt surse de valoare deja epuizate, foste recipiente de activitate creativă și auto-reflexivitate care au fost complet consumate și aruncate deoparte. Ne mai fiind capabili de muncă vie, ei nu sunt o resursă regenerabilă.
Este adevărat că, într-un anumit sens, moliile-slake și prada lor formează „un mic ecosistem… o buclă perfectă,” (Ibid) căci, după ce moliile beau visele victimelor lor, fecalele lor fertilizează și hrănesc coșmarurile noastre, ceea ce, la rândul său, ne face cu atât mai delicioși ca pradă pentru moliile-slake. Este „ca… rahatul de iepure care hrănește plantele care hrănesc iepurii.” (Ibidem) Dar un astfel de ciclu de feedback pozitiv, care se amplifică la nesfârșit, nu se așează într-un fel de echilibru. Atâta timp cât moliile-slake sunt singure „în vârful lanțului lor alimentar… fără prădători sau concurenți,” (Miéville 2000, p. 379) nimic nu le va opri. Sistemul este, prin urmare, inerent instabil: se va extinde la o rată exponențială, doar pentru a se prăbuși apocaliptic, odată ce toată prada lor posibilă din orașul New Crobuzon a fost consumată. Proliferarea corpurilor de zombie nu se poate termina decât prin exterminare și extincție.
Capitalismul cu o față inumană
Moliile-slake sunt cu sânge rece, neromantice și complet inumane. Aceasta este ceea ce le face atât de diferite de Dracula și de neamul său. Căci nu putem empatiza cu moliile-slake, sau să ne punem în locul lor. Nu ne putem imagina că am deveni ca ele. Singura relație pe care o avem cu ele este ca pradă. Suntem incapabili să ne opunem atunci când ne seduc cu „frumusețea impunătoare, de nepătruns și teribilă” a afișajului vizual al aripilor lor. (Miéville 2000, p. 528) Dar nu ne putem vedea pe noi înșine în ele atunci când le privim cum se hrănesc. Mai întâi, ele emit „zgomote minuscule, obscene” (Miéville 2000, p. 363) și „salivează cu anticipație abjectă” (Miéville 2000, p. 365); apoi devin „exaltate” și „bete” cu „fluxul hipnotizant, îmbătător” al energiei psihice pe care o sorb de la victimele lor. (Miéville 2000, pp. 647 & 648)
Această poftă insectoidă gâlgâitoare (așa cum ar numi-o William Burroughs) nu este nimic din ce ne aparține, nimic pe care să-l putem recunoaște și însuși. Moliile-slake sunt ființe extraterestre, creaturi de exces pur; astfel, ele întruchipează depredările unui capital-vampir inuman. Nu vreau să sugerez prin aceasta că moliile-slake sunt doar figuri alegorice; tot sensul romanului Perdido Street Station este de a ni le prezenta literal, ca ființe reale, materiale. Dar, prin lăcomia și insațiabilitatea lor – și, într-adevăr, prin însăși prezența lor în aerul de deasupra orașului – moliile-slake sunt o expresie, sau mai bine zis o exudație, a mișcărilor de auto-valorizare ale capitalului. Ca vampiri psihici, care se hrănesc cu imaginația și gândirea, ei pun în act însușirea și acumularea creativității mentale umane. Ei chiar transformă acest capital intelectual impalpabil (sau proprietate intelectuală, cum se numește) într-o marfă tangibilă, într-o „formă cvasi-fizică,” prin exudarea unui lichid care este „gros cu vise distilate.”(Miéville 2000, p. 377)
Acest lichid oferă hrană pentru omizile moliei-slake care „nu pot încă digera mâncare pur psihică,” (Ibid) dar poate fi, de asemenea, recoltat și procesat într-un drog psihedelic puternic pentru consumul uman, cunoscut în mod potrivit ca „dreamshit” (rahat de vis). A lua „dreamshit” înseamnă a consuma (sau a fi consumat de) „barajul, torentul de efluvii psihice” din alte minți. (Miéville 2000, p. 186) Și, într-adevăr, moliile-slake sunt inițial aduse în New Crobuzon pentru a extrage și a realiza această plusvaloare psihică. Guvernul le folosește pentru experimente de control mental, iar mafia le mulge pentru droguri. Pentru autorități și susținătorii lor din marile afaceri, la fel ca și pentru lumea interlopă criminală, nu este nimic în neregulă cu moliile-slake în sine. Există o problemă doar atunci când creaturile se eliberează din captivitate și încep să terorizeze orașul în mod indiscriminat. Predația neînfrânată a moliilor evadate este un coșmar al însușirii surplusului scăpată de sub control. Relațiile de producție ale orașului au început să metastazeze și să prolifereze necontrolat, ca un cancer. Dar punctul crucial al unei astfel de patologii canceroase este că ea nu este nimic mai mult decât o intensificare monstruoasă a funcționării „normale” a sistemului infectat de ea. Moliile-slake nu reprezintă o economie străină de New Crobuzon; ele sunt doar capitalismul cu o față (în mod adecvat) inumană. Ele sunt, literal, de neconceput; totuși, în același timp, sunt în totalitate imanente societății pe care o devastează.
Zorii morților
„Ce ar putea avea zombii de-a face cu implozia capitalismului neoliberal de la sfârșitul secolului al XX-lea?” (Comaroff and Comaroff 1999, p. 17) În contrast cu inumanitatea capitalului vampir, zombii prezintă „fața umană” a monstruozității capitaliste. Aceasta se întâmplă tocmai pentru că ei sunt reziduurile umanității: zombiul este tot ceea ce rămâne din „natura umană,” sau chiar pur și simplu dintr-o scară umană, în economia de rețea imensă și inimaginabil de complexă. Acolo unde însușirea vampirică a surplusului este de neconceput, deoarece depășește puterile noastre de reprezentare, zombiul este, dimpotrivă, ceea ce trebuie gândit: forma pe care reprezentarea o ia inevitabil acum că „informația” a înlocuit „omul” ca măsură a tuturor lucrurilor.
Într-o lume postumană, în care forma umană nu mai servește ca echivalent universal, figura zombiul subzistă ca un reziduu universal. Cu toții cunoaștem acele corpuri târâtoare, idioate, care rătăcesc inconștient prin peisaj, jelind cu o foame care nu poate fi niciodată potolită, rupând apatic carnea celor vii. Jean și John Comaroff raportează că, în Africa de Sud rurală, „persoanele cu o bogăție vizibilă, în special bogăția nouă a cărei sursă nu este nici vizibilă, nici ușor de explicat” sunt adesea acuzate că au dobândit acea bogăție prin „zombie-ficare” și exploatarea muncii de zombie. (Comaroff and Comaroff 1999, p. 20) Comaroff vede acest mit ca pe o deplasare semnificativă. Chiar și pe măsură ce forma-marfă triumfă universal, munca este ascunsă ca sursă de valoare. Un capitalism definit vizibil de speculația financiară și de etalarea neinhibată a bogăției ajunge să fie „investit cu o forță salvatoare,” (Comaroff and Comaroff 1999, p. 19) ca și cum și-ar produce bogățiile prin mijloace magice.
În Lumea a Treia, „speranța milenară se ciocnește cu imposibilitatea materială” (Comaroff and Comaroff 1999, p. 22); opulența evidentă a câtorva coexistă cu șomajul masiv al multora. Producția a devenit literalmente invizibilă; ea poate fi imaginată doar ca o forță ocultă. Într-o astfel de atmosferă, Comaroff-ii sugerează că „poveștile cu zombi dramatizează ciudățenia a ceea ce a devenit real; în această instanță, relația problematică a muncii cu producția de ființă socială securizată în timp și spațiu.” (6 Comaroff and Comaroff 1999, pp. 23–4)
Există însă o răsturnare suplimentară a acestui scenariu, pe care Comaroff nu o explorează. Imaginile zombilor din aceste povești nu sunt derivate din folclorul tradițional sud-african, ci sunt luate direct din filmele de groază americane. Căci nu există scăpare de circulația neîncetată a imaginilor în mediasfera globală. Zombii au intrat inițial în cultura americană din relatări distorsionate ale credințelor voudoun haitiene. Dar acum, periferia se dedă la un fel de exotism invers, pe măsură ce își însușește mitologiile centrului imperial. Cu o diferență izbitoare, totuși: în filmele americane însele, zombii nu sunt muncitori și producători, ci figuri ale cheltuielii neproductive. Ei risipesc și distrug bogăția, în loc să o producă. Exemplul clasic în acest sens este Dawn of the Dead (1978) a lui George Romero, în care zombii converg către un mall imens, pentru că acolo au fost cel mai fericiți când erau în viață. Chiar și în moarte, ei continuă să pună în scenă ritualurile unui consumism lacom, dar în esență lipsit de scop. Pe măsură ce zombiul circulă între Lumea Întâi și Lumea a Treia, el circulă, de asemenea, între muncă și lene, sau producție înstrăinată și consum ostentativ.
Referințe
Comaroff, Jean and John Comaroff 1999, ‘Alien Nation: Zombies, Immigrants and Millenial Capitalism’, CODFESRIA Bulletin (1999): 17-26.
Deleuze, Gilles and Felix Guattari 1983, Anti-Oedipus: Capitalism and Schizophrenia, Minneapolis: University of Minnesota Press.
Deleuze, Gilles and Félix Guattari 1987, A Thousand Plateaus: Volume 2 of Capitalism and Schizophrenia, Minneapolis: University of Minnesota Press.
Hardt, Michael and Antonio Negri 2001, Empire, Cambridge, MA.: Harvard University Press.
Harvey, David 1990, The Condition of Postmodernity, Oxford: Blackwell.
Jeter, K.W. 1998, Noir, New York: Bantam.
Kittler, Friedrich A. 1997, Literature, Media, Information Systems, edited by John Johnston. G+B Arts International.
Marx, Karl 1992, Capital, Volume 1, Harmondsworth: Penguin.
Marx, Karl 1993, Capital, Volume 3, Harmondsworth: Penguin.
Mieville, China 2000, Perdido Street Station, New York: Del Ray/Ballantine Books.