Conspirația mediocrilor. Capitolul VII. Iubirea ca specie a egoismului

Iubirea și egoismul par a fi concepte diametral opuse. Iubirea este asociată cu dăruirea, sacrificiul și grija față de celălalt, iar egoismul este preocuparea pentru interesul propriu, adesea în detrimentul altora. Totuși, dacă privim iubirea ca pe o extensie subtilă a dorinței de a perpetua ceva din noi înșine, fie că este vorba de gene, idei, valori sau o parte din identitatea noastră, cele două concepte încep să se întrepătrundă. Sintagma propune ideea că iubirea, în multiplele ei forme, poate fi interpretată ca un mecanism sofisticat de supraviețuire a sinelui, un „egoism” rafinat care nu exclude ceea ce înțelegem prin afecțiunea autentică, ci o împletește cu instinctul de a percepe lumea și lăsa o amprentă din tine asupra ei. Iubirea în fapt este ingredientul care face lumea ta posibilă,  fiind cea care leagă totul în ea, ca relație a ta cu tine, față de toți ceilalți și toate celelalte. 

1. Iubirea, bat-o vina !

2. De la iubire la egoism și înapoi 

3. Cum de sunt toate împreună

Iubirea, bat-o vina !

Iubirea, văzută ca forță fundamentală a existenței umane, a însoțit parcă toate civilizațiile de-a lungul mileniilor. De la poezia antică la neuroștiința modernă, merită  să încercăm a înțelege de ce este atât de căutată și prețuită.

Dacă ar fi să încerc pentru început o scurtă istorie a iubirii și a valorii ei în societatea occidentală, plec de la observația că iubirea nu este un concept static, ci o construcție complexă, a cărei înțelegere și manifestare au evoluat constant. În Antichitate, iubirea era adesea segmentată. Grecii aveau mai multe cuvinte pentru a o descrie: Eros (iubirea pasională, romantică, adesea sexuală), Philia (iubirea de prietenie, loialitate, fraternitate) și Agape (iubirea altruistă, universală, dezinteresată, uneori divină). Romanii, deși prețuiau amor și caritas, puneau accent pe iubirea care servea familiei și statului. Creștinismul a adus o transformare profundă. Agape (iubirea divină și necondiționată) a devenit centrală, fiind considerată esența lui Dumnezeu și a relației Sale cu omenirea. Porunca iubirii aproapelui ca pe sine însuși și a lui Dumnezeu mai presus de toate a propulsat iubirea într-un rol transcendental, transformând-o dintr-o emoție terestră într-o virtute cardinală și o cale către mântuire.

Evul Mediu, în ciuda imaginii sale de perioadă întunecată, a dat naștere conceptului de iubire curtenească (amour courtois). Aceasta era o formă stilizată, adesea neîmplinită fizic, de iubire romantică, idealizată și plină de cavalerism, așa cum apare în poezia trubadurilor. Era o formă de iubire care transcendea constrângerile sociale și matrimoniale.

Renașterea de mai apoi, a redescoperit idealurile clasice, dar a integrat și aspectele spirituale creștine. Iubirea a fost celebrată ca o forță ce înalță spiritul și inspiră creația artistică, de la sonetele lui Petrarca la filosofia neoplatonică.

Epoca Modernă și Contemporană a adus și ea noi nuanțe marii iubiri. Iluminismul a accentuat iubirea bazată pe respect reciproc și rațiune. Revoluția Romantică, în secolele XVIII-XIX, a pus accent pe sentiment, pasiune intensă, individualitate și autenticitate emoțională, consolidând ideea de „dragoste adevărată” ca bază pentru căsătorie și împlinire personală. Freud a introdus dimensiunea psihanalitică, legând iubirea de impulsurile inconștiente și de dezvoltarea psihosexuală. Sociologia și psihologia modernă studiază iubirea ca un fenomen social, biologic și psihologic complex, esențial pentru legăturile umane și bunăstarea individuală.

Societatea occidentală, puternic influențată de moștenirea greco-romană, creștină și romantică, prețuiește iubirea ca un așa-numit deziderat suprem din mai multe motive. Pentru început se observă aici un fundament spiritual și moral. Creștinismul, dominant în spațiul occidental, a instituit iubirea (agape) ca pilon central al moralității și al relației cu divinitatea și cu aproapele. Acest lucru a infuzat conceptul cu o semnificație transcendentală și o valoare intrinsecă. Moștenirea Romantismului a consolidat ideea că iubirea romantică este calea către împlinirea personală și fericire. Această viziune este omniprezentă în cultura populară, artă și literatură. 

Deși căsătoriile aranjate au existat întotdeauna, idealul occidental modern al căsătoriei se bazează pe iubire și atracție personală, considerată fundamentul unei familii stabile și armonioase. Psihologia modernă subliniază nevoia fundamentală de conexiune umană și de atașament. Iubirea oferă validare emoțională, sprijin, siguranță și un sentiment de apartenență, contribuind esențial la sănătatea mentală și la bunăstarea generală.  Într-o societate care valorizează individualitatea, alegerea partenerului din iubire, mai degrabă decât din obligație socială sau economică, este văzută ca o expresie a libertății personale.

În creștinism, Biblia arată că: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8). Această afirmație subliniază că iubirea nu este doar o trăsătură a lui Dumnezeu, ci esența Sa. Poruncile iubirii (Matei 22:37-39) sunt fundamentale pentru etica creștină. Sf. Augustin de Hipona În „Confesiuni” și „Cetatea lui Dumnezeu”, argumentează că iubirea de Dumnezeu și de aproapele este motorul esențial al acțiunii umane și al împlinirii. „Pondus meum amor meus; eo feror, quocumque feror” (Greutatea mea este iubirea mea; de ea sunt purtat oriunde sunt purtat) (Augustin de Hipona. Confesiuni).

Printre temele abordate de marii filosofi, îl observ pe Platon în „Banchetul”, care explorează diversele forme de iubire, de la iubirea carnală (eros) la iubirea platonică, ascensiunea către frumusețea absolută și ideea de Bine. Iubirea este văzută ca o forță motrice care conduce sufletul spre perfecțiune și cunoaștere. Aristotel  în „Etica Nicomahică”, discută despre „philia” (prietenia sau afecțiunea) ca fiind esențială pentru o viață bună, chiar mai necesară decât justiția. Există trei tipuri de prietenie: bazată pe utilitate, pe plăcere și pe virtute. Ultima este cea mai profundă și cea mai durabilă. Arthur Schopenhauer, deși pesimist, vede iubirea în special cea romantică, ca pe o iluzie a „Voinței de a Trăi” (Will to Live), o stratagemă a naturii pentru perpetuarea speciei, nu neapărat pentru fericirea individuală (Lumea ca voință și reprezentare). Friedrich Nietzsche critica iubirea creștină (agape) ca o formă de „morală a sclavilor” ce subminează voința de putere. Totuși, el valorizează o formă de iubire ca auto-depășire și creație, parte a devenirii „supraomului” (Dincolo de bine și de rău, Genealogia moralei.). Søren Kierkegaard în „Faptele iubirii”, explorează dimensiunile etice și religioase ale iubirii creștine, subliniind caracterul ei necondiționat și radical.

Arta este, poate, cel mai elocvent barometru al importanței iubirii în conștiința omului și aici sunt așezate marile trăiri ce o însoțesc. În teatru, William Shakespeare pune în „Romeo și Julieta” exemplul arhetipal al iubirii romantice pasionale, depășind barierele sociale și ducând la sacrificiul suprem. „Othello” explorează iubirea transformată în gelozie distructivă, iar „Visul unei nopți de vară” arată aspectele capricioase și magice ale faptului de a fi îndrăgostit. Henrik Ibsen la „Nora” (Casa de păpuși) explorează iubirea conjugală sub presiunea convențiilor sociale și a nevoii de auto-descoperire. Anton Cehov în piesele sale, evocă iubirea adesea nerealizată, melancolică, o aspirație ce se lovește de banalitatea vieții („Trei surori”, „Livada de vișini”).

Evident că și muzica are un cuvânt greu de spus. Opera, în special cea romantică) este dominată de dramele iubirii. Richard Wagner evocă în  „Tristan și Isolda” chintesența iubirii romantice fatale, un Liebestod (moarte în iubire) ce depășește chiar existența. Giuseppe Verdi în „La Traviata” scoate în evidență iubirea neconvențională și sacrificiul, „Aida” pune iubirea în contextul conflictului și datoriei. Liedul romantic a lui Schubert, Schumann și Brahms cuprinde cicluri întregi de note ce explorează nuanțe subtile ale iubirii, dorului, suferinței și extazului. Muzica populară și contemporană, de la blues la rock, pop și hip-hop, menține iubirea în toate formele sale ca temă centrală a majorității cântecelor, reflectând parcă o obsesie universală a omului pentru conexiune și afecțiune.

De-a lungul istoriei, cum ne place să formulă adesea începutul unei mari istorisiri și în toate formele sale, de la pasiune erotică la afecțiune platonică, de la iubire divină la legături familiale profunde, iubirea rămâne un deziderat central al bietei ființe umane. Este forța care ne motivează, ne definește și ne oferă sens într-o lume adesea haotică. Indiferent de modul în care o definim sau o experimentăm, căutarea iubirii este, în esență, căutarea unei conexiuni profunde, a validării, a apartenenței și a unei împliniri care transcende individualul. Ea modelează identitatea, cultura și modul în care interacționăm cu lumea, confirmând statutul său de una dintre cele mai puternice și esențiale forțe din experiența umană. Având aceste afirmații îndeobște cunoscute în față, merită să ne întrebăm, ce este cu adevărat această iubire deziderat central al existenței umane. O căutăm inconștienți sau supra conștienți, căci ambele variante se potrivesc, deoarece demersul scapă întrucâtva conștiinței, rațiunii, a ceva ce putem vedea ce este și de ce o facem sau ar trebui să o facem.

De la iubire la egoism și înapoi 

A afirma cum că „iubirea este o specie a egoismului” este, la prima vedere, paradoxală și provocatoare, având în vedere percepția comună a iubirii ca fiind altruistă și orientată spre celălalt. Totuși, o explorare mai profundă a dinamicii umane și a motivațiilor subiacente relațiilor afective poate dezvălui aspecte surprinzătoare care susțin, cel puțin parțial, această perspectivă.

Dorința de a atrage pe cineva, de a-l cuceri și de a-l apropia de tine, poate fi interpretată ca o căutare a propriei fericiri sau împliniri într-un anumit fel prin celălalt, prin aproprierea sau compleșirea celuilalt. Alegem să iubim pe cineva pentru că prezența acelei persoane ne aduce bucurie, confort, siguranță, validare sau un sentiment de completitudine. 

Acestea sunt, în esență, beneficii personale. Procesul de „curtare” implică adesea strategii, nu toate foarte conștiente, menite să ne facă dezirabili în ochii celuilalt, ceea ce servește propriului nostru interes de a forma o legătură.

Ideea de a „pătrunde oarecum în mintea” celuilalt și de a „depune un soi de ouă acolo” este o metaforă puternică pentru modul în care, în relațiile intime, încercăm să ne împărtășim valorile, ideile, perspectivele și chiar modurile de a gândi. Nu este neapărat vorba de manipulare, ci mai degrabă de o dorință profundă de a crea o realitate comună, una în care să exiști printr-un altul și altul în tine. Atunci când celălalt adoptă sau integrează o parte din „tine” (o idee, un obicei, o valoare), simți o formă de validare și de extindere a propriei identități. Această „amprentă” lăsată în mintea celuilalt poate fi văzută ca o formă subtilă de perpetuare a sinelui.

Perpetuarea moștenirii genetice este probabil cea mai directă legătură între iubire și egoism. Iubirea parentală, deși profund altruistă în manifestările sale, are la bază o componentă biologică puternică de perpetuare a speciei și, implicit, a propriilor gene. Dorința ca „copilul tău să fie un alt tu” sau „un nou tu care te va duce mai departe” reflectă nu doar legătura genetică, ci și aspirația de a transmite valori, experiențe, vise și chiar de a-ți vedea propriile calități (sau de a le corecta pe cele negative) reflectate și îmbunătățite în urmaș. Este o formă de imortalitate simbolică și genetică, o dorință ca o parte din tine să continue să existe și să prospere dincolo de propria viață.

În majoritatea formelor de iubire, există o așteptare, implicită sau explicită, de reciprocitate. Ne dorim să fim iubiți înapoi, să primim afecțiune, sprijin, înțelegere și validare. Acestea sunt nevoi umane fundamentale, iar împlinirea lor prin iubire este un beneficiu personal semnificativ. Chiar și actele de dăruire sau sacrificiu pot aduce o satisfacție intrinsecă (bucuria de a dărui, sentimentul de a fi util), care, într-o anumită măsură, servește propriului bine.

Iubirea implică adesea un altruism profund, unde bunăstarea celuilalt devine primordială, chiar și în detrimentul propriului confort sau interes, dar aceasta este o iubire împlinită, una care are loc după ce ”am depus ouăle în noua lor gazdă”. Actele de sacrificiu de sine, cum ar fi un părinte care-și riscă viața pentru copilul său, pare că depășesc cu mult o simplă căutare egoistă a fericirii, dar o șansă mai mare pentru perpetuarea moștenirii genetice.

Iubirea presupune capacitatea de a simți și de a înțelege emoțiile celuilalt (empatie), ceea ce creează o conexiune care transcende granițele sinelui. Bucuria celuilalt devine bucuria ta, iar suferința celuilalt devine suferința ta, nu doar ca o reflectare a propriilor nevoi, ci ca o experiență împărtășită. Aici este perioada de incubație, ca și în cazul larvelor și se referă, în general, la timpul scurs între depunerea ”ouălor” și ”eclozarea” acestora, rezultând ”larvele”. Se mai spune, tot pe aici, că o iubire matură implică recunoașterea și respectul pentru alteritatea celuilalt, pentru individualitatea sa, pentru noua ta gazdă în care ai făcut treaba cu depunerea ”ouălelor”. 

Afirmația care mi-a venit de nicăieri, cum că „iubirea este o specie a egoismului” pare o provocare utilă pentru a ne reevalua motivațiile. Ea ne amintește că, în profunzimea sa, iubirea este un fenomen complex, cu multiple straturi. Este posibil ca ea să conțină atât elemente de căutare a propriului bine (egoism), cât și de dăruire și preocupare pentru binele celuilalt (altruism).

Poate că aceste două aspecte nu sunt mutual exclusive, ci mai degrabă două fețe ale aceleiași monede. Dorința de a ne extinde, de a ne perpetua și de a găsi împlinire prin celălalt nu anulează capacitatea de a dărui necondiționat și de a experimenta o conexiune profundă care transcende interesul personal imediat. În cele din urmă, iubirea, în toată complexitatea ei, este o forță fundamentală care ne motivează, ne modelează și ne conectează, adesea într-un mod care depășește simpla logică a egoismului sau a altruismului pur.

O bucată de text care mi-a rămas astăzi în minte, redescoperită de Gilles Deleuze și Felix Guattari în Anti-Oedipus Capitalism and Schizophrenia, apărută la University of Minnesota 1983,  ”problema fundamentală a filosofiei politice este în continuare tocmai cea pe care Spinoza a văzut-o atât de clar și pe care Wilhelm Reich a redescoperit-o: „De ce luptă oamenii pentru robia lor cu încăpățânare, ca și cum aceasta ar fi salvarea lor?” 

Cum de sunt toate împreună

Iubirea este un ingredient secret, aflat pe gustul tuturor. Ea este cea care leagă totul,  liantul între cărămizile lumii ăsteia. Este cea care le duce împreună, nu este reprezintă cărămizile, fiecare în parte, ci ceea ce le face să stea împreună. 

Aici ne imaginăm, deși nu este tocmai așa dar avem nevoie de o imagine pentru a vedea cum ar putea fi, lumea ca pe o construcție monumentală unică în care ești unicul proprietar. Clădirea o pot folosi și alții, dar nimeni altul nu va fi proprietar, chiar dacă ajunge să-ți folosească casa cu forța și chiar să te scoată cu un picior afară din ea.

Facem aladar o alegorie.. Construcțiile sunt edificate din părți mici, din ceva ce poate fi făcut dintr-o dată și manipulat, din cărămizi, sau din părți ceva mai mari cu un rol special și care au nevoie de diverse mecanisme pentru a fi așezate la locul lor.  Adică dacă ar fi vreodată ca întreg edificiul să fie distrus, demolat, 

Alegoria ta despre „cărămizile lumii” și rolul iubirii ca liant este o metaforă profundă și poetică, care invită la reflecție asupra naturii relațiilor umane, a construcției realității și a proprietății individuale asupra propriei existențe. Hai să dezvoltăm această imagine și să completăm ideea, păstrând tonul contemplativ și simbolic.

Lumea, așa cum o descrii, este o construcție grandioasă, un edificiu unic, clădit din cărămizi infinite – fiecare reprezentând o experiență, o emoție, un moment sau o alegere. Aceste cărămizi, luate individual, sunt fragile, disparate, poate chiar lipsite de sens dacă stau singure. Dar iubirea, liantul despre care vorbești, este forța invizibilă care le unește, dându-le formă, stabilitate și sens. Fără acest liant, construcția s-ar prăbuși, redevenind doar un morman de fragmente.

Tu, ca unic proprietar al acestui edificiu, ești arhitectul și păstrătorul lui. Clădirea ta poate fi vizitată, locuită temporar sau chiar ocupată de alții, dar nimeni nu-ți poate lua dreptul de proprietate asupra ei. Chiar dacă cineva încearcă să-ți fure spațiul, să-ți revendice colțurile sau să te alunge, esența construcției rămâne a ta – pentru că tu ești cel care a pus liantul, cel care a dat sens cărămizilor.

Dar ce se întâmplă dacă edificiul este demolat? Dacă o furtună, o neglijență sau o forță externă îl dărâmă? Aici intervine frumusețea alegoriei: cărămizile pot fi refolosite. Poate nu vor mai forma exact aceeași structură, dar liantul – iubirea – rămâne disponibil, gata să lege din nou piesele într-o nouă configurație. Fiecare cărămidă păstrează amprenta ta, iar fiecare nouă construcție poartă în ea memoria celei vechi. Poate că demolarea nu este un sfârșit, ci o invitație de a reclădi, mai înțelept, mai atent, mai aproape de ceea ce ești tu cu adevărat.

Și ce sunt aceste „părți mai mari” cu rol special, despre care vorbești? Poate sunt momentele definitorii ale vieții: întâlniri care schimbă destine, pierderi care ne modelează, sau revelații care ne transformă. Acestea nu sunt simple cărămizi, ci elemente structurale – coloane, arce, fundații – care cer grijă și efort pentru a fi așezate. Ele nu pot fi puse la întâmplare; au nevoie de „mecanisme” – curaj, răbdare, înțelegere – pentru a-și găsi locul în construcție.

Așadar, lumea ta, este acest edificiu monumental, privită din orice perspectivă ea pare o poveste continuă de construcție și reconstrucție. Iubirea, ca liant, nu doar unește, ci și vindecă fisurile, întărește zidurile și permite clădirii să crească, să se extindă, să devină mai mult decât suma părților ei. Chiar dacă alții îți folosesc casa, chiar dacă uneori te simți alungat din ea, proprietatea ta rămâne eternă – pentru că nimeni nu poate fura liantul care ține totul laolaltă.

Ideea că „iubirea este o specie a egoismului”, deși contraintuitivă la prima vedere, a fost explorată sau implicată în gândirea mai multor filozofi, în special în cadrul curentelor care pun accentul pe egoismul psihologic sau pe interesul personal ca motor al acțiunilor umane. Iată câțiva filozofi ale căror idei pot fi considerate asemănătoare cu această perspectivă.

Thomas Hobbes  este un susținător proeminent al egoismului psihologic, argumentând că toate acțiunile umane, chiar și cele aparent altruiste, sunt în cele din urmă motivate de propriul interes și de dorința de autoconservare sau de căutare a puterii. În viziunea sa, oamenii sunt fundamental egoiști, iar relațiile, inclusiv cele afective, sunt construite pe baza unui calcul al beneficiilor personale. Deși nu a analizat explicit „iubirea” în sens romantic ca egoism, cadrul său general al naturii umane implică faptul că și afecțiunea este subordonată interesului propriu. 

Nietzsche a fost un critic fervent al moralității tradiționale și al conceptului de altruism dezinteresat. El a explorat „voința de putere” ca o forță fundamentală care motivează toate ființele vii. În viziunea sa, chiar și actele de iubire sau compasiune pot fi interpretate ca manifestări ale unei dorințe subiacente de a-și afirma propria valoare, de a domina sau de a-și extinde influența. Iubirea, pentru Nietzsche, nu este neapărat pură și dezinteresată, ci poate fi o expresie a unei forțe vitale care caută să se depășească și să se perpetueze. Ideea de „depunere de ouă” în mintea celuilalt și de „extindere a sinelui” rezonează cu conceptul nietzschean al voinței de putere și al auto-afirmării prin celălalt.

Ayn Rand a fost o apărătoare a egoismului rațional, o doctrină etică care susține că fiecare individ ar trebui să acționeze întotdeauna în propriul său interes rațional. Ea a respins categoric altruismul ca principiu moral, considerându-l dăunător. În viziunea ei, iubirea autentică este o expresie a valorilor personale și a admirației pentru calitățile celuilalt, iar beneficiul pe care îl obții din această relație (fericire, împlinire) este un scop moral legitim. Iubirea nu este un sacrificiu, ci o alegere rațională care servește propriului bine. Perspectiva lui Rand se potrivește perfect cu argumentul de „reciprocitate și beneficiul personal” și cu ideea că iubirea aduce o „satisfacție intrinsecă” care este un beneficiu personal semnificativ.

Aristotel este cunoscut pentru etica sa virtuoasă și pentru conceptul de philia (prietenie/iubire) ca o componentă esențială a unei vieți bune, există interpretări care sugerează o formă de „iubire de sine” sănătoasă. El a argumentat că un om bun ar trebui să se iubească pe sine însuși (în sensul de a iubi „partea cea mai înaltă a sufletului”, rațiunea și virtutea) și că această iubire de sine este fundamentul pentru a-i iubi pe ceilalți. Nu este un egoism vulgar, ci o recunoaștere că propria bunăstare și excelență sunt necesare pentru a putea oferi și a te conecta autentic cu alții. Această interpretare se conectează cu ideea de „creștere și transformare personală” și cu faptul că iubirea poate fi o cale spre împlinirea personală, care apoi se reflectă în relațiile cu ceilalți.

Pentru a susține ideea că „iubirea este o specie a egoismului”, în sensul că iubirea implică o dorință de a perpetua ceva din sine în altul, fie prin influență, apropriere sau transmiterea unei părți din propria identitate, am căutat câteva citate care ar reflecta oarecum această perspectivă. Aceste citate sugerează fie o dimensiune de auto interes în iubire, fie ideea că iubirea implică o proiecție a sinelui asupra celuilalt, fie o dorință de a lăsa o amprentă durabilă. Totuși, deoarece iubirea este un subiect complex, aceste citate nu reduc iubirea doar la egoism, ci surprind nuanțe care pot fi interpretate în acest sens.

Citate celebre despre iubire ca atare sunt nenumărate, imposibil de sistematizat, dar în general ele  susțin ideea unui soi de înțelegere reciproc avantajoasă ce poate fi găsită în spatele celebrei iubiri.  Albert Camus, cunoscut pentru filosofia sa existențialistă, a abordat iubirea în operele sale mai degrabă ca pe o experiență umană profundă, dar marcată de efemeritate și de lupta cu absurdul vieții. Unul dintre cele mai cunoscute citate ale sale despre iubire este acela în care afirmă că „Nu există iubire care să nu fie însoțită de durere” și reflectă viziunea lui Camus asupra iubirii ca pe o forță intensă, dar inevitabil legată de suferință, datorită naturii trecătoare a existenței umane. Fraza apare în Ciuma (La Peste, Gallimard  1947), unde personajele, precum Dr. Rieux, se confruntă cu dragostea în mijlocul izolării și al luptei cu absurdul. În context, iubirea este prezentată ca un refugiu fragil, dar profund, în fața durerii și a morții. „Nu trăim sentimente care ne transformă, ci sentimente care ne sugerează ideea de transformare. De pildă, iubirea nu ne purifică de egoism, dar ne face să-l simțim și naște în noi ideea unei patrii îndepărtate, unde acest egoism nu și-ar mai găsi locul.” (Albert Camus op.cit. traducere în română: Editura Polirom, 1998, traducere de Marin Sorescu). Camus sugerează mai sus cum că iubirea nu elimină opusul său, egoismul, ci îl face mai vizibil, plasându-l într-un context în care ne dorim să transcendem, dar fără a-l eradica complet. Iubirea devine o cale de a ne proiecta aspirațiile asupra celuilalt, dorind să ne regăsim în el.

Cel mai celebru citat al lui Gabriel García Márquez despre iubire este adesea considerat cel în care acesta afirmă că „Nu există medicament care să vindece ceea ce nu vindecă fericirea.” Deși nu vorbește direct despre iubire, acest citat este frecvent asociat cu ideea de iubire ca sursă de fericire și vindecare emoțională, un motiv recurent în opera sa. Apare în romanul ”Dragostea în vremea holerei” (El amor en los tiempos del cólera, Mondadori, 1985), în contextul reflecțiilor despre pasiunea profundă și persistentă a personajului Florentino Ariza pentru Fermina Daza. În carte ideea iubirii ca transformare personală este centrală. Acest autor subliniază că iubirea este legată de felul în care celălalt ne face să ne simțim despre noi înșine. Iubirea devine, astfel, o oglindă a sinelui, o modalitate de a ne afirma identitatea prin relația cu celălalt, ceea ce poate fi văzut ca o formă subtilă de egoism.

În The No. 1 Ladies’ Detective Agency, McCall Smith descrie iubirea ca pe o conexiune profundă bazată pe înțelegere și acceptare mutuală, ceea ce s-ar putea alinia cu ideea de „descoperire a noastră în alții”. În cartea Morality for Beautiful Girls (2001), Mma Ramotswe meditează asupra modului în care oamenii se conectează prin înțelegerea reciprocă și recunoașterea valorilor comune. Un pasaj relevant (parafrazat pentru concizie) este: „Îi înțelegem pe ceilalți când vedem în ei ceva din noi înșine, ceva care ne face să ne simțim mai puțin singuri.” Aceasta surprinde ideea de „descoperire a noastră în alții” și bucuria care vine din această recunoaștere, deși nu este o citare verbatim a frazei tale.

Erich Maria Remarque remarca despre iubire că  „..Iubirea nu cere permisiune, nu negociază. Te ia și te cere întreg, fără să promită nimic.” . Pentru ea dragostea nu e un lucru liniștit, nu e blândă, nu e rațională. E ca un foc care te arde, te trage în el, și tot ce poți face e să te lași consumat. Remarque descrie iubirea ca pe o forță care cere totul, inclusiv sacrificiul total, fără a oferi neapărat o reciprocitate echilibrată. Această descriere subliniază o dimensiune egoistă a iubirii, în care dorința de a poseda sau de a influența este dominantă.

Nicolae Iorga afirma în ”Cugetări” că „Nu uita că oricine te iubește cere de la tine o iluzie de ideal. Dă-o sau nu te lăsa iubit.”. Iorga sugerează aici aceea că iubirea implică o proiecție a unui ideal asupra celuilalt, o așteptare ca cel iubit să corespundă unei imagini create de noi. Această iluzie poate fi văzută ca o încercare de a modela pe celălalt după dorințele noastre, reflectând în fond o componentă egoistă.

În Caiete III 1969-1972 Emil Cioran ne spune că  „Dacă o iubesc, este pentru că îmi regăsesc rănile în ea.”. Cioran exprimă ideea că iubirea este motivată de recunoașterea propriilor vulnerabilități în celălalt, ceea ce implică o proiecție a sinelui. Iubirea devine o cale de a ne regăsi și perpetua propriile trăiri prin celălalt.

Paulo Coelho în „Alchimistul”, susține ideea că  „În clipa în care pornim în căutarea iubirii, și ea pornește în întâmpinarea noastră. Și ne salvează.” Deși aparent altruist, acest citat poate fi interpretat în sensul că iubirea răspunde unei nevoi personale de salvare sau împlinire. Căutarea iubirii este, în fond, o căutare a sinelui, o căutare a noastră în ceilalți, o încercare de a ne completa prin celălalt.

„Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” ne spune Liviu Rebreanu în ”Jar”.  Pentru același romancier român ”Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, în sfârşit, îţi lasă un gol în suflet” (Ion, Sfârşitul). Deși se respinge ideea unui „târg” la sensul său propriu în iubire, afirmația „te iubesc pentru că te iubesc” poate fi văzută și este mai ales,  o expresie a unei nevoi interne, a unei dorințe care izvorăște din sine, independent de celălalt, sugerând o motivație intrinsec personală.

Autorii de mai sus nu afirmă explicit că iubirea este în principal egoism, dar surprind aspecte care pot fi interpretate în acest sens, dorința de a ne regăsi în celălalt, de a ne perpetua identitatea sau de a răspunde unor nevoi personale profunde. Iubirea, în aceste contexte, implică o proiecție a sinelui asupra celuilalt sau o căutare a împlinirii personale, fie prin influență, fie prin „plantarea” unei părți din noi în mintea sau inima celuilalt. Acești autori, prin diversele lor abordări ale naturii umane și ale motivației, oferă perspective care susțin ideea că, la un anumit nivel, chiar și iubirea poate fi înțeleasă ca o manifestare a unor nevoi și interese personale, chiar dacă acestea sunt complexe și adesea inconștiente, sau mă rog, încă nu și-au găsit exact locul în cultura actuală.

Iubirea romantică este adesea percepută ca o forță pură, dezinteresată, care ne împinge să ne dedicăm unei alte persoane. Cu toate acestea, procesul de a iubi implică o serie de comportamente care pot fi văzute ca strategii de „apropriere” a celuilalt. Curtarea, gesturile romantice, atenția acordată – toate acestea pot fi interpretate ca tentative de a pătrunde în mintea și inima celuilalt, de a „planta” o parte din noi în conștiința sa. Fiecare conversație profundă, fiecare gest de afecțiune, fiecare moment de intimitate poate fi văzut ca o încercare de a lăsa o urmă durabilă, un „ou” simbolic care să perpetueze prezența noastră în viața celuilalt.

Aceasta nu implică neapărat manipulare conștientă. Dimpotrivă, aceste comportamente sunt adesea instinctive, ghidate de dorințe biologice și psihologice profunde. Din perspectiva evoluționistă, iubirea romantică poate fi văzută ca un mecanism care facilitează reproducerea și supraviețuirea speciei. Alegerea partenerului, atracția sexuală și formarea unei legături emoționale sunt toate strategii care asigură transmiterea genelor. În acest sens, iubirea devine o expresie a egoismului biologic – dorința de a perpetua propriul material genetic.

Dar această „apropriere” nu se limitează la biologie. Într-un sens mai larg, iubirea romantică implică și o dorință de a influența, de a modela și de a fi modelat de celălalt. Îndrăgostiții împărtășesc idei, valori, vise, iar prin această împărtășire, fiecare lasă o amprentă asupra celuilalt. Iubirea devine astfel un act de „colonizare” reciprocă, în care ambii parteneri își lasă urme unul în celălalt, creând o simbioză care transcende individul, dar care, paradoxal, servește nevoii individuale de semnificație și continuitate.

Una dintre cele mai evidente manifestări ale iubirii ca „specie a egoismului” este iubirea parentală. În dorința de a avea un copil, există o aspirație profundă de a crea un „alt tu”, o ființă care să ducă mai departe nu doar genele, ci și valorile, amintirile și moștenirea culturală a părintelui. Copilul este, în acest sens, o extensie a sinelui, un proiect al continuității. Idee pare a fi susținută de biologia evoluționistă, care subliniază că reproducerea este un mecanism fundamental al supraviețuirii. Însă dincolo de biologie, părinții investesc în copii nu doar resurse fizice, ci și emoționale și intelectuale, sperând că aceștia vor purta mai departe o parte din ei. Fiecare lecție predată, fiecare poveste împărtășită, fiecare valoare transmisă este un „ou” plantat în mintea copilului, menit să perpetueze identitatea părintelui.

Totuși, această iubire parentală nu este lipsită de complexitate. Deși părinții pot iubi necondiționat, există o așteptare implicită ca acest copil să devină, într-un fel, un „nou tu” – o versiune îmbunătățită sau, cel puțin, o continuare a propriei existențe. Această așteptare poate fi văzută ca o formă de egoism, chiar dacă este una inconștientă și îmbrăcată în altruism.

Dincolo de dimensiunea romantică și parentală, iubirea – în toate formele ei – poate fi văzută ca un act de perpetuare culturală și spirituală. Prietenii, comunitățile, chiar și iubirea față de umanitate sau față de o cauză mai mare implică dorința de a lăsa o urmă, de a influența lumea din jur. Artistul care creează o operă de artă, profesorul care își educă elevii, liderul care inspiră o comunitate în care toți aceștia „plantează ouă” în mințile altora, perpetuând idei, valori sau viziuni care sunt, în esență, extensii ale sinelui. Această formă de iubire nu este neapărat egoistă în sensul negativ al termenului, ci reflectă o dorință profund umană de a transcende efemeritatea propriei existențe. Prin iubire, fie ea romantică, parentală sau platonică, încercăm să ne asigurăm că ceva din noi, fie că este vorba de gene, idei sau emoții va dăinui.

Iubirea, în multiplele ei forme, poate fi văzută ca o expresie sofisticată a egoismului, un mecanism prin care ne asigurăm supraviețuirea și continuitatea. Fie că vorbim de dorința de a ne perpetua genele prin copii, de a influența mintea și inima unui partener sau de a lăsa o moștenire culturală, iubirea implică o investiție a sinelui în altul. Aceasta nu diminuează frumusețea sau autenticitatea iubirii, ci mai degrabă îi adaugă o dimensiune profund umană: dorința de a transcende limitele individuale și de a lăsa o urmă în univers.

Totuși, această perspectivă nu trebuie să reducă iubirea la un simplu calcul egoist. Iubirea este, în același timp, un act de vulnerabilitate, de dăruire și de conectare autentică. Poate că tocmai această dualitate – împletirea egoismului cu altruismul – face din iubire una dintre cele mai complexe și fascinante experiențe umane.

Iubirea se regăsește în limbaj, în fiecare parte de vorbire. Strict vorbind, nu există un cuvânt într-un dicționar care să nu fie definit prin alte cuvinte, adică printr-o apropriere a toate față de toți și una mai specială. Acesta este principiul fundamental al dicționarelor, ele explicând sensul unui cuvânt folosind un vocabular existent și, prin extensie, alte cuvinte. Gândiți-vă la asta ca la o rețea în care fiecare nod (cuvânt) este conectat la alte noduri (cuvinte din definiție). La un moment dat mergând pe acest șir, trebuie să existe un set de cuvinte „primitive” sau „de bază” al căror sens este considerat suficient de fundamental sau intuitiv pentru a nu necesita o definiție circulară sau infinită. Aceste cuvinte sunt adesea cele care denumesc concepte simple, experiențe primare sau obiecte concrete (cum ar fi „roșu”, „cald”, „a vedea”, „a fi”). Chiar și aceste cuvinte „de bază” sunt explicate în dicționar, dar explicația lor se bazează pe concepte pe care se presupune că utilizatorul le înțelege deja, fie prin experiență directă, fie prin context. De exemplu, „roșu” poate fi definit prin „culoarea sângelui” sau „culoarea focului”, folosind referințe la realitate. Deci, deși niciun cuvânt nu este definit în afara limbajului, există o ierarhie a complexității, iar unele cuvinte servesc drept puncte de ancorare pentru înțelegerea altora. 

Fiecare cuvânt este o „cărămidă” fundamentală a limbajului. El are o formă (succesiune de litere), o pronunție și un sens (sau mai multe sensuri). Această combinație îi conferă o identitate unică în lexiconul unei limbi. Chiar și cuvintele omonime (care sună sau se scriu la fel, dar au sensuri diferite) sunt considerate entități lexicale distincte în funcție de sens. 

Un singur cuvânt poate constitui o afirmație, o întrebare, o comandă sau o exclamație. Acestea sunt cunoscute în lingvistică sub denumirea de enunțuri monolexematice (formate dintr-un singur lexem/cuvânt) și sunt perfect valide în comunicarea cotidiană. Pot fi astfel întrebări (cuvinte interogative) de tipul „ce?” (implică „ce se întâmplă?”, „ce vrei?”, „ce este asta?”), „când?” (implică „când s-a întâmplat?”, „când vii?”) „unde?”, „cine?”, „cum?”, „de ce?”, exclamații (adjective, substantive, adverbe etc. folosite exclamativ) cum ar fi „roșu!” (implică „este roșu!”, „uită-te, ce roșu!”, „am văzut ceva roșu!”), „minunat!” (implică „este minunat!”, „ce lucru minunat!”), „foc!” (implică „a luat foc!”, „este un incendiu!”). Sunt și comenzi/îndemnuri (verbe la imperativ), de forma „mergi!” (implică „tu să mergi!”), „vino!”, „taci!” sau răspunsuri scurte (adverbe, interjecții, sau alte părți de vorbire), „da.”, „nu.” (răspunsuri afirmative/negative complete), „bine.” (implică „sunt bine”, „e în regulă”, „am înțeles bine”) sau „gata.” (implică „am terminat”, „suntem gata”).  Capacitatea unui singur cuvânt de a forma o afirmație se bazează puternic pe contextul situațional și lingvistic, precum și pe fenomenul de elipsă. Elipsa înseamnă omiterea unor cuvinte care sunt subînțelese și care ar fi necesare pentru o construcție gramaticală completă, dar care nu sunt necesare pentru înțelegerea sensului în contextul dat. Fiecare cuvânt are o existență unică, iar multe dintre ele pot funcționa ca enunțuri complete, purtătoare de sens, în comunicarea orală și chiar scrisă, prin intermediul contextului și al elipsei. Aceasta demonstrează flexibilitatea și eficiența limbajului uman.

Cuvintele sunt mult mai mult decât simple șiruri de litere sau sunete. Ele sunt, în esență, simboluri sau semne care țin locul la ceva,  fie că e vorba de un obiect fizic, o idee abstractă, o emoție sau o acțiune. Această capacitate fundamentală a cuvintelor de a reprezenta altceva decât ele însele este miezul a ceea ce studiază semiotica. Semiotica este știința care studiază semnele și sistemele de semne (cum ar fi limbajul) și modul în care acestea creează sens. În semiotică, un semn este o unitate fundamentală care stă la baza comunicării. 

Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, considerat părintele semioticii moderne, a propus un model diadic al semnului lingvistic, compus din două elemente inseparabile. Ar fi semnificantul (forma), adică  aspectul material al semnului sau succesiunea de sunete pe care le pronunțăm (imaginea acustică), fie forma scrisă a cuvântului. De exemplu, sunetele:  m a s ă / sau literele „m-a-s-ă”. Pe urmă avem semnificatul (conceptul),  ideea conceptului mental sau sensul la care ne gândim atunci când percepem semnificantul. În cazul „masă”, semnificatul este conceptul abstract de mobilier cu o suprafață plană și picioare, folosit pentru a mânca sau a lucra (Saussure, Ferdinand de. Cours de linguistique générale. Publicat postum în 1916 (tradus în română ca Curs de lingvistică generală)). 

Adică, nu există o legătură naturală sau intrinsecă între sunetele /m a s ă/ și conceptul de masă. Acesta este motivul pentru care, în limbi diferite, același concept este reprezentat de sunete complet diferite (ex: „table” în engleză, „Tisch” în germană). Această arbitrarietate subliniază că limbajul este un sistem convențional – ne-am „înțeles” la nivel social să asociem anumite sunete și forme scrise cu anumite concepte (Umberto Eco, Charles Sanders Peirce).

Este adevărat că, deși dicționarele oferă definiții standardizate și universale ale cuvintelor, experiența individuală a fiecărui vorbitor adaugă nuanțe și conotații specifice, făcând ca sensul unui cuvânt să fie, într-o anumită măsură, unic pentru fiecare persoană. Această diferență provine din istoricul contextului în care cuvântul a fost întâlnit și asimilat în mintea vorbitorului. 

Asocierile emoționale, amintirile, experiențele senzoriale și situațiile în care un cuvânt a fost auzit sau folosit pentru prima dată contribuie la formarea unei „rețele” de sensuri personale. De exemplu, cuvântul „acasă” are o definiție generală (locuință, cămin), dar pentru fiecare individ, el evocă imagini, mirosuri, sentimente și amintiri unice, care nu sunt cuprinse în definiția de dicționar.

Pe lângă sensul denotativ (obiectiv, de dicționar), cuvintele au și sensuri conotative (subiective, emoționale, culturale). Aceste conotații sunt puternic influențate de experiențele personale. Un cuvânt care pentru o persoană are o conotație pozitivă, pentru alta, din cauza unei experiențe negative anterioare, poate avea o conotație neutră sau chiar negativă.

Ideea că „ceva din tine va fi păstrat de un altul” în contextul iubirii se aplică și aici. Când comunicăm, nu transmitem doar definiții seci, ci și o parte din experiența noastră subiectivă legată de acele cuvinte. Receptorul integrează aceste nuanțe în propria sa înțelegere, adăugând un nou strat la sensul cuvântului pentru el. Dicționarele oferă o bază comună, un consens social asupra sensului cuvintelor, necesar pentru comunicare. Totuși, ele nu pot cuprinde întreaga bogăție a nuanțelor și asocierilor individuale. Ele sunt, prin natura lor, generalizări.

Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, în special în opera sa târzie (Investigații filosofice), a explorat intens ideea de „limbaj privat”. El a argumentat că un limbaj nu poate fi fundamental privat, adică bazat exclusiv pe experiențe interioare, subiective, pe care doar vorbitorul le poate înțelege. Argumentul lui Wittgenstein este că sensul unui cuvânt este dat de utilizarea sa în cadrul unei comunități lingvistice (ceea ce el numea „jocuri de limbaj”). Pentru ca un cuvânt să aibă sens, el trebuie să poată fi verificat, corectat și înțeles de alți vorbitori. Dacă sensul ar fi pur privat, nu ar exista niciun criteriu public pentru a determina dacă folosești cuvântul corect sau dacă înțelegi sensul său, nici măcar pentru tine însuți.

Deși Wittgenstein a respins ideea unui limbaj pur privat, el ar fi recunoscut că fiecare vorbitor are o înțelegere nuanțată și personală a cuvintelor, influențată de experiența sa. Această nuanță nu transformă limbajul într-unul privat, atâta timp cât există un nucleu de sens comun, public, care permite comunicarea. Definițiile din dicționare și regulile gramaticale reprezintă acest fundament comun, public. Ele asigură că, deși experiența mea de „roșu” poate fi diferită de a dumneavoastră la nivel subtil (poate eu asociez roșul cu căldura, iar dumneavoastră cu pericolul), amândoi înțelegem că „roșu” se referă la o anumită culoare din spectrul vizibil și că putem comunica eficient despre obiecte roșii. Aceste „alte cuvinte” sunt, de fapt, asocierile și conotațiile subiective pe care le adăugăm la sensul de bază al cuvântului. Ele nu sunt parte din definiția formală, dar sunt parte integrantă a înțelegerii noastre personale.

Conceptele fundamentale (precum „adevăr”, „justiție”, „libertate”, „iubire”, „timp”, „spațiu” sau chiar ”masă”, „scaun” sau „copac”) nu sunt entități preexistente, perfect definite, pe care limbajul doar le etichetează. Dimpotrivă, ele sunt, în mare măsură, constructe lingvistice. Asta înseamnă că modul în care le înțelegem, le clasificăm și le operăm cu ele este profund influențat de structura și vocabularul limbii pe care o vorbim. Cuvântul „libertate” poate evoca pentru o persoană amintiri legate de o revoluție, pentru alta de o vacanță la munte, iar pentru alta de o luptă personală. Aceste asocieri emoționale și contextuale colorează și nuanțează înțelegerea individuală a conceptului. Pe măsură ce învățăm și folosim cuvinte, creierul nostru formează rețele neuronale complexe. Aceste rețele sunt influențate de frecvența utilizării, de contextul emoțional, de alte concepte cu care sunt asociate și de experiențele senzoriale. Astfel, deși toți vorbitorii unei limbi au o rețea de bază comună pentru un cuvânt, „cablajul” fin și asocierile sunt unice. Așa cum ați sugerat, definițiile de dicționar sunt un punct de plecare, un consens social. Dar în mintea fiecărui vorbitor, cuvântul este înconjurat de o aură de experiențe, amintiri, emoții și conotații care îi îmbogățesc sensul personal, chiar dacă acestea nu sunt „asumate de vreo academie”.

Wittgenstein a argumentat împotriva posibilității unui limbaj fundamental privat, în sensul că un cuvânt ar putea avea sens doar pentru un singur vorbitor și nu ar putea fi verificat sau înțeles de alții. El a susținut că sensul unui cuvânt este dat de utilizarea sa în „jocuri de limbaj” publice, în cadrul unei comunități. Totuși, putem interpreta ideea de „limbaj privat” nu ca pe un limbaj complet izolat, ci ca pe modul profund personal și nuanțat în care fiecare individ își construiește și își operează cu conceptele în cadrul unui limbaj public împărtășit. Constructele culturale, concepte fundamentale sunt, într-adevăr, constructe lingvistice care capătă o dimensiune profund personală prin prisma experiențelor și asocierilor individuale. Această „coloratură” personală a limbajului, deși nu constituie un „limbaj privat” în sensul strict al lui Wittgenstein (care a subliniat necesitatea criteriilor publice pentru sens), îi permite fiecărui vorbitor să-și construiască un model propriu, nuanțat și dinamic al realității. Acest model este ceea ce amintea Martin Heidegger, în eseul său intitulat „…în chip poetic locuiește omul…” ( …dichterisch wohnet der Mensch… ), publicat în 1951, meditație a lui Heidegger asupra unui vers al poetului german Friedrich Hölderlin.

Versul original al lui Hölderlin este formulat de genul  „Plin de merite, și totuși în chip poetic, locuiește omul pe acest pământ.” (Voll Verdienst, doch dichterisch, wohnet der Mensch auf dieser Erde.) Heidegger preia acest vers și îl transformă într-o interogație și o explorare a relației dintre poezie, locuire și ființa umană. Eseul face parte din volumul „Prelegeri și articole” (Vorträge und Aufsätze) și  este important pentru a înțelegere gândirea târzii a lui Heidegger despre artă, limbaj, locuire și relația omului cu Ființa.

Cuvintele nu doar reflectă realitatea, ci o și modelează pe cea reflectată și prin această reflectare permit o acțiune conformă reflecției. Reflexia se face în chip poetic, iar această poezie este de fiecare dată un originală.  Felul în care este etichetată, descrisă și clasificată lumea prin cuvinte influențează modul în care este percepută și înțeleasă, începutul și sfârșitul, tot ceea ce este între ele. Aceste lumi create, nu sunt unele imaginare, deși pot părea pentru un altul a avea această caracteristică, dar ele dau sens experiențelor. Metalimbajul, care include instrumentul de comunicare, sensurile individuale și sensurile nerostite, multe părți din cele rostite, sunt sistemul prin care construim și împărtășim înțelesuri despre lume. Cuvintele construiesc realitatea și atunci constructul se pretează la a fi schimbat prin modelul cultural. Lumea este atunci o relație a ta cu tine, față de toate celelalte construită prin acest metalimbaj.